(…) Tudor Chirila a venit la Voce acum trei sezoane ca un outsider. Era baiatul de la Vama, un actor, un rocker, un tip care scrie pe blog postari inpirationale pentru pustime. La inceput, atitudinea celorlalti antrenori fata de el a parut prietenos – condescendenta. La urma urmei, fiecare dintre ceilalti avea un loc foarte clar si necontestat in industria muzicala si erau siguri de ei in contextul emisiunii. Apoi, pe masura ce s-a derulat fiecare etapa a concursului, am inceput sa observ cum Tudor se detaseaza ca o voce distincta. E foarte direct si autentic, fara sa-i fie teama ca ar putea supara pe cineva, dar fara sa fie badaran. Isi exprima fara rezerve opinia pozitiva despre concurentii altor antrenori si spune direct si ce nu-i place. Are o atitudine care evita jocurile de putere, nu pare sa se compare cu alte echipe, se concentreaza destul de mult pe echipa lui si ce poate face cu ea. Creeaza pentru concurentii lui niste momente originale, out-of-the box, risca chiar si atunci cand alegerea lui ar putea fi nepopulara, aduce la Voce stiluri de muzica sau melodii de nisa sau incurajeaza concurenti care, la prima vedere, nu par sa aiba sansa sa castige votul maselor. Pe Tudor nu par deloc sa-l intereseze toate considerentele astea de politica, nu pare sa vrea sa faca pe plac cuiva, nici macar publicului. Pare mereu foarte preocupat sa creeze momente frumoase, memorabile, sa scoata si concurentii, si privitorii din zona de confort, sa ii puna pe ganduri, sa creeze emotie – spune in repetate randuri ca asta e misiunea lui la un show de muzica – sa inspire, sa bucure. Nu pare sa lupte pentru voturi.

In timpul asta, ceilalti antrenori au fiecare stilul lor, foarte predictibil. Loredana e mereu diplomata, comentariile ei despre performanta diferitilor concurenti suna foarte similar, vorbeste in termeni generali, evita afirmatii care ar putea stari controverse (cel putin in primele doua sezoane). Alegerile ei de concurenti si de piese au toate un stil comun. Sunt destul de putine momentele in care surprinde, in care scoate un concurent din zona de confort. Daca omul canta latino la preselectie, latino canta pana e eliminat din concurs.

Smiley e dragut. Cald. Amabil. Binevoitor. Generos. Bland. Se vede ca se implica mult emotional si pare genul de antrenor pentru care e important sa aiba o relatie buna, lina si armonioasa, de prietenie chiar, cu cei pe care ii pregateste. E amabil si politicos si cu ceilalti antrenori. Poate prea amabil.

Moga are niste puncte comune cu Tudor, venind din alta directie muzicala. Si el e destul de direct si nu se teme sa spuna ce gandeste. E insa mult mai tactic in alegerile pe care le face, isi gandeste in mod clar momentele in moduri care stie ca vor avea priza la public si vor genera voturi, pare mult mai preocupat de rezultatul final. Pare stresat cand e presiunea mare, pare ca vrea sa-i iasa perfect si ca sufera cand nu se intampla.

Dupa succesul surprinzator din prima editie, am vazut o evolutie in modul in care antrenorii s-au comportant in editia doi si, in particular, in editia trei cred ca stilurile pasiv-agresive ale fiecaruia dintre ei s-au vazut cel mai bine. Loredana a devenit mult mai incisiva, cu atacuri directe la Tudor, cu critici la adresa concurentilor lui, chiar in etapa in care erau in duel cu ai ei si publicul urma sa voteze (moment in care, in general, din spirit de fair play, fiecare antrenor da feedback doar propriului concurent si cel mult il felicita formal pentru perfomanta pe celalalt). Moga a parut mult mai stresat, mai incrancenat iar Smiley si-a pierdut din calmul si amabilitatea lui obisnuite si a sfarsit prin a compune o piesa pentru finala de sezon trei in care indemna publicul in mod explicit sa-i voteze concurentul in defavoarea concurentilor lui Tudor.

Daca echipa asta de antrenori ar fi fost o echipa reala (ceea ce nu sunt, fiind doar un show de televiziune in care formatul oricum ii pune in concurenta unii cu ceilalti) as fi spus ca am asistat la coalizarea tuturor impotriva unuia. Pana la final nu a mai ramas nici macar umbra vreunei amabilitati intre ei, nici macar de dragul spectacolului n-au parut ca il felicita la final pe Tudor pentru a treia victorie. Ba chiar, in scurtele cadre de final, am zarit niste expresii acre, scrasnete printre dinti, o Loredana care il consola ostentativ pe Smiley si niciunul dintre cei trei care sa ii stranga mana lui Tudor sau s-o felicite pe fata de 17 ani care a castigat editia de anul asta. Spiritul competitiv al celorlalti trei antrenori a castigat in fata intelepciunii pe care, poate, in conditii de mai putina presiune, ar fi putut-o avea fiecare dintre ei. Show-ul a devenit o lupta iar publicul o arma care sa zdrobeasca pe cineva pentru a servi orgoliului altcuiva. Nu a mai fost despre bucurie, despre entertainment, despre ce spectacol poate crea fiecare antrenor pentru public, ci despre cine iese mai putin sifonat dintr-o confruntare a ego-ului. Insecuritatile acestor oameni destepti, de succes, care, cel putin teoretic, sunt intr-un moment al carierei in care au demonstrat tot ce se putea demonstra, au iesit in mod foarte evident, aproape dureros, la iveala.

In tot timpul asta, Tudor a parut sa nu se abata in niciun fel de la traiectoria lui obisnuita din ultimele trei sezoane. Si-a vazut de echipa lui. A raspuns punctual atunci cand i s-a parut ca trebuie sa-si apere deciziile sau pe cineva din echipa lui, a evitat comentariile critice la adresa altora, s-a concentrat mereu pe concurentii lui. S-a comportat de parca ar fi fost intr-un fel de bula in care celelalte echipe nici macar nu ar fi existat. Din nou a riscat cu niste momente surprinzatoare si non-conformiste. Si a castigat. Din nou. Nici macar n-a sarit ostentativ in sus de bucurie cand s-au anuntat rezultatele. Si-a imbratisat concurenta si colega, antrenoarea de voce. S-a comportat firesc, modest si poate, in mod ironic, deloc teatral.

(…) Cred ca una din marile lectii, poate ascunse privirii, din povestea Vocea Romanei, este lectia ca succesul vine mai usor catre cei care nu-l cauta cu tot dinadinsul, catre cei pentru care rezultatul final e o consecinta, nu un scop in sine, catre cei manati mai degraba de incredere decat de frica si care fac lucrurile pentru ca au sens, pentru ca se bucura facandu-le, pentru ca vor sa iasa din zona de confort, sa se provoace pe ei si pe altii, nu pentru ca stima lor de sine atarna de laurii efemeri pe care i-ar putea primi. La final, poate ca ai o sansa mult mai mare sa ajungi acolo unde iti doresti si sa te bucuri cu adevarat de destinatie atunci cand reusesti sa savurezi, fara graba, si calatoria pana acolo. Poate ca viata toata ar putea fi mai fericita si implinitoare daca ai accepta a priori ca esti un om bun, valoros si intreg cu toate imperfectiunile tale, ca o sa faci greseli si ca poti invata ceva din ele, ca ai potential pe care merita sa ti-l explorezi pentru ca poti, nu pentru ca trebuie si ca, daca e sa te autodepasesti, o poti face doar din curiozitate si bucuria de a vedea ce esti in stare sa devii, nu din teama, nevoie de a demonstra si un gol interior pe care niciodata, niciun succes exterior, n-o sa-l poata umple”, scrie alisanagnostakis.com.

Citeste textul integral pe alisanagnostakis.com.