Valentin Uritescu sufera de la varsta de 36 de ani de sindrom extrapiramdal. „Nu-i chiar Parkinson, dar e pe acolo”, spune actorul, care s-a obisnuit de mult cu ideea ca nu este etern pe acest pamant.
Actorul iese destul de rar din casa
Paradoxal, debutul bolii de care sufera Uritescu se leaga de un rol in care actorul a intrat atat de bine incat n-a mai putut sa iasa niciodata din el. „La Teatrul Tineretului din Piatra Neamt am primit primul meu rol de drama, aproape tragic, in piesa „Mai inainte de a canta cocosul”, de Ivan Bukovkan. Actiunea se petrecea in timpul razboiului, intr-o localitate ocupata de nemti. Un soldat german este impuscat. Comandantul trupelor de ocupatie alege zece localnici si-i inchide intr-o pivnita. Ostaticii trebuiau sa spuna cine il omorase pe soldat, altmiteri urmau sa fie executati. Tensiunea era teribila. Rolul meu era minunat. L-am jucat cu o intensitate extraordinara. Atat de tare am intrat in personaj incat mi s-a declansat un tremur la piciorul stang”, a povestit Valentin Uritescu in Ziarul Lumina.
Actorul nu avea idee ca acel tremur avea sa-l urmareasca toata viata si avea sa se agraveze pe masura ce inainta in varsta. Practic, Uritescu a jucat toata cariera „sedat” de medicamente, pentru ca nu cumva tremurul sa i se declanseze cand era pe scena.
Inainte de fiecare rol, Uritescu lua pastile cu pumnul
„De la rolul asta mi s-a tras. Timp de doi ani si ceva am umblat pe la toti doctorii. Am inceput cu un medic din Piatra Neamt. „Ai sindrom extrapiramidal!” Am venit acasa, m-am uitat in Dictionarul Sanatatii si m-am ingrozit: o boala teribila, degenrativa. Colega mea, Ioana Pavelescu, i-a povestit despre mine tatalui ei, care era medic. Acesta il cunostea pe marele profesor Voiculescu de la Spitalul nr 9. M-am dus la el si m-a internat vreme de 10 zile, timp in care mi-a facut toate analizele posibile. M-a cautat pana si de cupru, sa vada daca n-am cupru in organism. Dupa toate investigatiile astea, mi-a spus: Ai un fel de Parkinson. Suferi de sindrom extrapiramidal. Nu-i chiar Parkinson, dar e cam pe acolo. Aveam doar 36 de ani. Eram disperat. Dadusem de gustul succesului. Veneam pe cai foarte mari. Facusem „Rafuiala”, un spectacol cu care am venit si-n Bucuresti si am avut niste cronici exceptionale. Mie mi-era rau, din ce in ce mai rau. La un moment dat, luam Levopoda, un medicament care avea niste reactii secundare teribile. Imi venea sa ma sinucid. Cand mergeam pe strada si vedeam un camion, imi venea sa intru in el. Inainte de apleca din Bucuresti spre casa, am intrat in Biserica Sf Spiridon Nou din Bulevardul Cantemir. M-am dus la Icoana Maicii Domnului si am inceput sa plang. Apoi am ridicat privirea catre icoana lui Iisus Hristos: „Doamne, te rog, ajuta-ma, mai da-mi cinci ani, sa vad ce se alege din mine!”. Si mi-a dat treizeci si ceva de ani!”, a mai povestit Valentin Uritescu.