Ok, poate ar fi cinstit să recunosc că eu am trăit sentimentele de mai sus. Dar anii au trecut, iar acum suntem prieteni, parteneri egali în treaba asta complicată de a crește o fetiță de șase ani, care momentan este 100% îndragostită de tatăl ei. Cot la cot ne batem capul cu sensibilități pe care niciunul nu le înțelege pe deplin, cu nervii domnișoarei care nu consideră ca rochița albastră se potrivește cu dresul roz și se plânge că “arată oribilă”, cu eforturile ei de a-l spune pe “ș” in loc de ”s”, răpindu-ne plăcerea de a auzi o sâsâială adorabilă prin casă, cu argumentațiile din ce în ce mai solide pe cele mai trăsnite subiecte, cu simțul ei solid asupra corectitudinii, cu felul în care ne ceartă când greșim și cu mangâiatul pe spinare noaptea, musai pe piele și musai până simțim că ne cade mâna. Și, taman când ne gândim că a adormit și ne oprim, invariabil, un mârâit scurt ne avertizează „mângâie!”. Și adoarme, slavă cerului!

Pași de urmat:

– Se înghit lacrimile și reproșurile. Plânsul se face numai noaptea, cu capul adânc băgat în pernă și fără hohote, neapărat!

– Certurile nu au loc niciodată în fața copilului, nici măcar când copilul are câteva luni.

– Se petrece timp împreună, acasă, în parc, la film, la locuri de joacă, excursii, biciclete, role etc. Zilnic sau la două zile.

– Când rănile se mai închid, copila merge la fostul soț acasă, unde locuieste și femeia care a avut un rol în despărțirea adulților. (Încă mi-e greu să aud povești de la copilă despre ea, dar am acceptat că, vrând-nevrând, e parte din viata noastră.)

Sursa: Smartwoman