Dăruirea Părintele Vasile Boldeanu (33 de ani), din satul gălăţean Cărăpceşti, este o dovadă vie a expresiei „omul sfinţeşte locul“. Tânărul păstor de suflete a ridicat o biserică cu ajutorul localnicilor, a făcut o bibliotecă din donaţii, a urmat cursuri de prim-ajutor şi a început construcţia unui azil pentru oamenii în suferinţă, scrie adevarul.ro.
Vasile Boldeanu, în vârstă de 33 de ani, nu-şi mai aminteşte când a fost prima oară la o slujbă în biserică. Era prea mic. Cum tatăl său este preot, nu i-a fost deloc greu să-şi dea seama ce urma să devină. La un moment dat însă, şi-a dorit mai mult să devină profesor de religie. Îl încânta ideea de a le preda zecilor de copii dornici să înţeleagă ce înseamnă credinţa. Destinul i-a pregătit altceva. Şi asta pentru că nişte oameni simpli, dintr-un sat gălăţean uitat de lume, îşi căutau un preot. Au fost îndrumaţi în satul natal al lui Vasile Boldeanu, Vârlezi, acolo unde oamenii au vorbit cu bunica băiatului. „M-a sunat după ce au plecat oamenii şi mi-a spus «Vasilică, au venit nişte oameni la tine să te duci preot într-un sat». I-am zis că nu mă interesează şi atunci bunica, absolventă a patru clase, mi-a spus o filosofie de mare clasă: «Nu te pune cu Dumnezeu! Dacă el vrea să fii preot, du-te acolo că o să-ţi fie bine!»“, îşi aminteşte Vasile Boldeanu. I-a fost greu să facă această alegere, scrie adevarul.ro.
Era o parohie mică şi săracă, deci deloc tentantă pentru orice preot aflat la început de carieră. Ceva i-a spus să încerce, aşa că şi-a luat viitoarea soţie şi a plecat spre satul Cărăpceşti, comuna Corod. S-au uitat iniţial pe hartă, dar nu au găsit locul. Aşa că au întrebat din sat în sat până au ajuns la destinaţie.
Citeste si:
„Mulţi ani au fost nişte dificultăţi de sistem, preoţilor tineri le era greu să ajungă aici. Nu exista nicio casă parohială în care să poată să trăiască. Dar aşa a hotărât poate Dumnezeu, în toată marea lui înţelepciune, să fiu eu cel chemat aici“, ne-a declarat preotul. Zece ani nu şi-a luat salariul Îşi aminteşte cum l-a impresionat lacul de la intrarea din sat, dar şi liniştea locului. Nimeni nu a crezut că se va acomoda şi va rămâne, dar totul s-a schimbat când bărbatul a văzut preţuirea din ochii oamenilor.
„Când am ajuns în sat am găsit o casă parohială făcută de oameni într-un prim stadiu de construcţie. Nu avea decât o singură cameră, cu o masă, un scaun, un dulap şi un pat. Şi tot acest mobilier era dat de cineva din sat ca donaţie, nu era nou, dar era bun, se putea folosi. Am stat aici doi ani şi încetul cu încetul am muncit ca să se poată locui în ea“. Acum casa are două dormitoare, o sufragerie, o bucătărie şi o baie. O casă simplă, dar confortabilă. Acolo trăieşte alături de soţie şi de cele două fetiţe. În tot acest timp, preotul şi-a îndreptat atenţia şi asupra celeilalte case în care slujeşte – biserica.
Biserica veche a satului era pe un deal, lângă un cimitir, la care bătrânii cu greu aveau acces, mai ales iarna. O nouă biserică, în centrul satului, era dorinţa tuturor. Aşa că a scos toţi banii pe care îi avea atunci în buzunar, vreo 20 de euro, şi a dat startul construcţiei unei noi biserici. „A fost greu, satul e mic, nu sunt sponsori, dar ne-au ajutat Primăria, Consiliul Local şi mai ales oamenii. Chiar şi cei din satele din jur. Toţi au donat bani pentru construcţia bisericii“, spune preotul. O parte din bani veneau şi din salariul acestuia. Şi asta pentru că în primii zece ani, din 2002 şi până în 2012, părintele Vasile Boldeanu nu şi-a luat niciodată salariul. Soţia sa a muncit în permanenţă, iar sora lui, care munceşte în Italia, îi trimitea lunar câte 100 de euro. Suficient pentru o viaţă decentă la ţară.
„În primii ani, salariile se duceau în construcţia şi dotarea bisericii. Dacă preotul nu face primul efort, dacă preotul nu este prima persoană care să demonstreze prin fapte, nu prin vorbe, că are un ideal în a construi o biserică, atunci oamenii nu sunt chiar atât de dispuşi să facă acest efort. Cânt preotul face primul efort, oamenii neîntârziat îl urmează“, ne-a mărturisit preotul Vasile Boldeanu. Cum a decis să devină asistent Începutul carierei de preot este o poveste dulce-amară pentru Vasile Boldeanu.
Era o seară de iarnă când a fost chemat acasă la o femeie care se simţea foarte rău. L-a rugat să o împărtăşească. Era seară şi femeia mâncase, aşa că părintele doar a mărturisit-o, cu promisiunea că a doua zi se va întoarce pentru a o împărtăşi. Femeia a murit în acea seară, în drum spre spital. „A fost momentul în care mi-am dat seama că într-un sat, preotul trebuie să fie mai mult decât un preot, trebuie să suplinească şi lipsurile satului. Şi în anul 2002 m-am înscris la o şcoală de asistenţi medicali“, îşi aminteşte preotul.
Aşa că, în prezent, preotul este şi asistentul medical al satului. Iar din 2008, salariul său se duce pe efective medicale. Cum era câte un copil bolnav în sat şi familia nu avea bani, preotul cumpăra medicamentele: „Oamenii, la nivel psihologic, se simt foarte bine când ştiu că au un cadru medical în localitate. La noi e foarte greu iarna“.