Scrisoare de cale lunga (2)

Scrisoare de cale lunga (2)

Nu este prima „scrisoare de cale lunga”. Este a doua. Nu sunt modificari mari fata de prima si asta pentru ca nu am primit raspuns. La urma urmei, am trimis niste cuvinte catre locul spre care nu se merge, din care nu se vine. Incep sa cred insa ca nici nu este nevoie. Avem tot ce ne trebuie langa noi, cu noi. Insa imi este dor. Tare mult.

Asadar, fiecare individ de pe planeta asta are senzatia ca doar altuia i se poate intampla ceva rau. In general vecinului… Nu ne punem niciodata problema ca am putea pierde ceva, pe cineva. Sau, daca eventual ne gandim la asta, trecem rapid peste si „arhivam” probabilitatea undeva departe, intr-un sertaras uitat prin creierul nostru narcisist. Oricum, deja nici nu mai rezonam cu problemele din jur, de ce am face asta cu ale noastre?  Mai avem vreo urma de umanitate? Suntem capabili de reactii emotionale sau le consideram semne de slabiciune?

Nu parem sa mai intelegem mare lucru din jurul nostru. Ne cream propriul univers din care nu mai iesim cu lunile, cu anii. Noi devenim robotii de care vorbesc autorii de literatura SF. Totul are gust metalic, iar delicatesele miros a plastic. Lumea este plină de deziluzii optice.

Si uite asa, in carapacea noastra de tot ra…tul, pierdem din vedere lucruri si personaje esentiale, ne izolam de ceea ce ne-a definit odata ca rasa. De sentimente. Cel mai grav insa… uitam ce-am fost. Uitam cine ne-a creat ca si oameni. Uitam de cei dragi, de cei care ne-au ajutat, de cei care au crezut sau mai cred in noi. Iar daca nu-i uitam, ii „arhivam” si pe ei.

Ramanem astfel mai saraci, in ciuda conturilor babane rezultate in urma achiziţiilor publice. Şi avansam mai greu decat ni se pare noua, in ciuda comportamentului de bizon turbat in traficul mioritic.

Multi au ajuns sa fie  convinsi ca alfabetul incepe cu litera „tz”. Ei bine… tzeapa. Tragic este ca, de multe ori, ne dam seama prea tarziu de eroare. Alfabetul incepe, pentru fiecare dintre noi, simplu, cu omul care ne vegheaza. Care ne mangaie cand ne e greu, care ne cearta cand ne este usor. Omul care sufera in tacere, care isi pune viata in palmele noastre fara sa aiba vreo conditie, cat de mica. Iar daca avem in jurul nostru nu unul ci mai multi astfel de oameni … atunci asta este adevarata avere. Dar ne dam seama la timp?

A trecut un an de când am pierdut un astfel de om. Ea m-a invatat sa dau buna ziua celor care nu ma plac, sa nu uit cum am ajuns, sa nu trantesc usa care se deschide odata cu sufletul. Dar cel mai important, m-a invatat sa nu „arhivez” sentimentele.

Poate ca nu mai este fizic acolo unde stiam eu ca se afla dar imi dau seama ca va fi mereu alaturi de mine.  Cum face asta nu pot sa explic. La urma urmei nimic nu ne poate desparti de ceea ce suntem, daca nu vrem asta. Trecutul, spre deosebire de prezent, nu este o rusine, este o lectie pe care o invatam iar si iar si iar… Ori de cate ori este nevoie.

Poate ca ar trebui sa nu mai fim egoisti si sa plangem pentru noi atunci cand Ei, cei dragi noua, pleaca in locul spre care nu se merge, nu se vine. Doar daca i-am dezamagit, daca i-am suparat.

Viata continua si este numai o chestiune de timp pana ii vom reintalni. Dar, pana atunci, trebuie sa avem grija de Ceilalti, de cei care raman. Sunt importanti si acum, nu numai cand pleaca. Este un ciclu pe avem puterea sa-l facem sa nu se mai termine niciodata. Simpla incercare ne va aduce valoare.

Si acum este timpul sa ii multumesc. Din nou. Pentru mine a fost un om perfect. Imi este teama ca niciodata nu ma voi ridica la nivelul pe care eu cred ca-l astepta de la mine. Insa nu voi conteni sa incerc. Chiar daca orice litera este o rana, o incercare inumana…



Citeste pe aceeasi tema:  Mircea Badea, dupa ce ani de zile a luat apararea PSD si a lui Voiculescu. ”Cea mai mare greseala a vietii mele este ca...”

Share this post