Constantin Brancusi (n. 19 februarie 1876, Hobita, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor roman cu contributii covarsitoare la innoirea limbajului si viziunii plastice in sculptura contemporana. Constantin Brancusi a fost ales postum membru al Academiei Romane. Francezii si americanii il desemneaza, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care il scriu fara semne diacritice, Brancusi, pronuntandu-l dupa regulile de pronuntare ale limbii franceze.

Nascut la 19 februarie 1876, la Hobita, Gorj, Constantin era al saselea copil al lui Radu Nicolae Brancusi (1833-1885) si Maria Brancusi (1851-1919). Prima clasa primara a facut-o la Pestisani, apoi a continuat scoala la Bradiceni. Copilaria sa a fost marcata de dese plecari de acasa si de ani lungi de ucenicie in ateliere de boiangerie, pravalii si birturi.

In Craiova, in timp ce lucra ca ucenic, isi face cunoscuta indemanarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale gasite in pravalie. Gasindu-se ca ar fi de cuviinta sa dezvolte aceste abilitati, el este inscris cu bursa la Scoala de Arte si Meserii din Craiova.

Dupa ce a urmat Scoala de Arte si Meserii in Craiova (1894 – 1898) vine la Bucuresti unde absolva Scoala de bellearte in 1902. In timpul studentiei, chiar in primul an, in 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obtine „mentiune onorabila”, Cap al lui Laocoon din 1900 obtine medalia de bronz, iar Studiu din 1901 castiga medalia de argint. Timp de doi ani, intre 1900 si 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizeaza Ecorseu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare careia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrari face ca Ecorseul sa fie folosit in scolile romanesti de medicina, dupa ce s-au facut cateva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorseului in expozitia organizata la sfarsitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

In 1903 primeste prima comanda a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din Bucuresti si reprezinta singurul monument public al lui Brancusi din Bucuresti. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul sau profesor Dimitrie Gerota, pentru a il ajuta pe Brancusi sa plateasca drumul pana la Paris. Plata pentru monument a fost impartita in doua transe, prima jumatate fiind platita inainte ca sa inceapa lucrul, iar a doua transa dupa ce Brancusi a terminat bustul. Cand a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentata in fata consiliului, dar receptia a fost nesatisfacatoare, diferite persoane din consiliu avand opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerand micsorarea nasului, si de asemenea pareri diferite in legatura cu pozitionarea epoletilor. Infuriat de inabilitatea consiliului de a intelege sculptura, Brancusi pleaca din sala de sedinte in mirarea tuturor, fara a primi a doua jumatate a banilor necesari plecarii sale spre Franta, decizand sa parcurga drumul catre Paris pe jos.

Mai tarziu Brancusi a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o munca usoara, dar ca de prostituata, care mi-ar fi adus cei cativa bani cat imi trebuiau ca sa-mi platesc un bilet de drum de fier pana la Paris. Dar ceva care se innascuse in mine si pe care simteam ca creste, an de an si de cativa in rand, a izbucnit navalnic si nu am mai putut rabda. Am facut stanga-mprejur, fara nici un salut militar spre marea panica si spaima a doctorului Gerota, de fata… si dus am fost, pomenind de mama lor.

Drumul din Bucuresti spre Paris l-a dus mai intai prin Hobita, unde si-a luat ramas bun de la mama sa. Si-a continuat drumul, oprindu-se in Viena pentru o perioada, timp in care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. In Viena a inceput sa viziteze muzee cu opere de arta inaccesibile in Romania. Aici a facut cunostinta cu sculpturile egiptene care i-au influentat opera mai tarziu in viata.

Din Viena a plecat in 1904 spre München, dar dupa sase luni o porneste pe jos prin Bavaria si Elvetia si pana la Langres, in Franta. In apropriere de Lunéville, dupa o ploaie torentiala in care este prins, Brancusi capata o pneumonie infectioasa si, in stare critica, este primit la un spital de maici. Dupa o perioada de recuperare gandeste ca nu mai are puterile si nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel ca ultima bucata a drumului o parcurge cu trenul.

In 1905 reuseste la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucreaza in atelierul lui Antonin Mercié pana in 1906, cand, atingand limita de varsta, paraseste scoala. Refuza sa lucreze ca practician in atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre:

„Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic).