Există o vorbă care spune că „orice revoluție se încheie cu o dictatură”. Acest lucru a fost probat de nenumărate ori pe parcursul istoriei, astfel: Revoluția burgheză din Anglia s-a sfârșit cu dictatura lui Oliver Cromwell, Revoluția franceză cu instaurarea lui Napoleon Bonaparte, Revoluția bolșevică a dus la instaurarea dictaturii comuniste. Iată că și Revoluția din România, din 1989, respectă aceleași reguli și s-a încheiat pe 6 decembrie 2024 prin dictatura impusă de forțele soroșiste.

Sub aparența apărării democrației și fără a respecta voința cetățenilor români exprimată prin vot, vineri, 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională a României a luat decizia de a anula primul tur al alegerilor prezidențiale, după ce aceeași instituție, pe 2 decembrie validase alegerile respective.

Nu este prima oară când Curtea Constituțională calcă în picioare votul românilor și, fără a putea prezenta dovezi concludente, se situează într-o opoziție totală față de cetățenii acestei țări. În acest sens, nu trebuie să mergem prea mult în urmă, doar până la invalidarea votului dat de români pentru demiterea președintelui Băsescu.

Nu voi analiza competențele candidaților de a administra o țară, sau cea a unei eventuale orientări a acestora spre vest sau spre est, ci doar modul în care s-a ajuns aici (anularea alegerilor) și motivele pentru care românii au votat candidații care au ajuns în turul 2 al alegerilor prezidențiale.

Decizia CCR din 6 decembrie 2024 confirmă spusele lui Stalin, conform cărora „nu contează cine votează, ci contează cine numără”. Ca urmare, orientându-se după zicala de mai sus, s-a decis renumărarea voturilor. Cum noua numărătoare a votului românilor a confirmat rezultatele inițiale ale turului 1 al alegerilor prezidențiale (cei care au efectuat numărătoarea, spre lauda lor, au rezistat tuturor presiunilor), Curtea Constituțională a trebuit să „găsească” un alt motiv pentru schimbarea candidaților, iar acesta l-a reprezentat ședința CSAT convocată de cel care se presupune că ar trebui să fie președintele României (A se vedea care sunt atribuțiile președintelui. Veți constata cu surprindere că turismul nu intră printre acestea).

„Scormonind” în noianul de „informații” puse la dispoziție de structurile de forță ale acestei țări, CCR ne-a luminat, indicându-ne fapt că „libertatea alegătorilor de a-și forma o opinie include dreptul de a fi corect informați înainte de a lua o decizie” a fost încălcată (punctul 13 din motivarea deciziei CCR).

Și a continuat, afirmând că „mai precis, libertatea alegătorilor de a-și forma o opinie presupune dreptul de a obține informații corecte despre candidați și procesul electoral din toate sursele, inclusiv online, precum și protecția împotriva influenței nejustificate, prin acte/ fapte nelegale și disproporționate, asupra comportamentului de vot. Publicitatea politică se poate transforma uneori într-un „vector de dezinformare, în special atunci când […] nu își dezvăluie caracterul politic, provine de la sponsori din afara Uniunii sau face obiectul unor tehnici de vizare a unui public-țintă sau de distribuire a materialului publicitar” (același punct 13).

Ceea ce ar trebui să înțelegem de aici este că dacă „sponsorii” (a se citi influențele, fondurile sau interesele grupurilor de afaceri) provin din Uniunea Europeană, acestea sunt bune, iar dacă sunt din afară, inclusiv din state ca Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Japonia, Noua Zeelandă sau alte state democrate (unele cu o democrație mult mai veche decât cele din țările UE), sunt rele? Cumva prin această motivare a deciziei, CCR ne informează că NATO este ceva nociv pentru democrație?

De ce pun aceste întrebări?

Este foarte simplu.

Trebuie să recunoaștem că NATO înseamnă în proporție covârșitoare SUA. Acest stat investind cei mai mulți bani în apărare (886 de miliarde de dolari în 2024), inclusiv pentru asigurarea funcționării acestei organizații (350 miliarde dolari, iar statele UE doar 100 miliarde dolari), dețin cel mai bun și mai perfecționat armament (toate statele UE la un loc nu sunt capabile să egaleze producția de armament a SUA), au cei mai mulți militari etc.

Fiecare dintre noi, încă din primele zile de viață, am fost învățați că trebuie să ne ferim sau să ne ținem departe de ceea ce este rău sau ne poate face rău.

Ce să înțeleg din decizia CCR, că România trebuie să renunțe la a mai fi membru NATO?

Mergând mai departe cu lecturarea motivației Curții Constituționale, aflăm că „egalitatea șanselor trebuie garantată tuturor candidaților și partidelor și trebuie să stimuleze statul să adopte o atitudine obiectivă și imparțială față de ei și să aplice aceeași legislație în mod echitabil tuturor” (punctul 15 din motivarea deciziei CCR).

În aceste condiții, CCR ar fi trebuit să declare neconstituțională Legea nr. 334 din 17 iulie 2006, republicată, privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, care spune că, practic, doar formațiunile politice parlamentare primesc finanțare de la bugetul de stat și unele partide pe următoarele criterii:

Articolul 19: 75% din bugetul anual acordat partidelor politice vor fi împărțite partidelor politice, proporțional cu numărul de voturi primite la alegerile parlamentare, respectiv media voturilor valabil exprimate pentru Camera Deputaților și Senat, dacă au realizat pragul electoral.

Articolul 20: 25% din bugetul anual acordat partidelor politice vor fi împărțite partidelor politice, proporțional cu numărul de voturi valabil exprimate, primite la alegerile locale pentru alegerea consilierilor județeni și consilierilor din cadrul municipiului București, dacă au obținut cel puțin 50 de mandate de consilier județean și de consilier din cadrul municipiului București.

În aceste condiții, cum este onorată Curte Constituțională cu garantarea egalității șanselor pentru toți candidații și partidele politice? Ce faceți cu formațiunile politice mici, locale? Dar cu partidele noi? Nu cumva ar fi fost mult mai corect ca să nu fie date fonduri de la bugetul de stat partidelor politice?

Poate că unii dintre români sunt membri ai unor formațiuni politice mici sau nu aparțin niciunui partid. De ce trebuie să fie finanțate din banii cetățenilor acestei țări partide cu care aceștia fie nu sunt de acord, fie care le sunt chiar adversari politici? Nu credeți că, dacă doresc, românii se pot duce singuri să facă donații sau să plătească cotizații partidelor cu care ei sunt de acord sau le simpatizează? Nu mai bine aceste fonduri destinate partidelor ar putea să fie alocate pentru construirea de noi spitale, policlinici, dispensare, școli, grădinițe etc?

Am înțeles, unii sunt mai egali decât alții!

De asemenea, în motivarea deciziei sale Curtea Constituțională face referire și la prevederile Codul de bune practici în materie electorală adoptat de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), organizație absolut respectabilă și remarcabilă. CCR spune că sunt situații în care „cheltuielile pentru publicitate electorală pot fi limitate pentru a garanta egalitatea șanselor” (punctul 15 din motivarea CCR).

Aspectul reglementat este pe cât se poate de real și de util pentru a avea alegeri libere și corecte. Dar nu am văzut ca acest principiu să se aplice pentru toți candidații și aici mă refer, în primul rând la miile de panouri electorale cu o carte scrisă de unul dintre candidați, panouri care au umplut șoselele țării (și nu numai), aspect în urma căruia, cu umorul său, poporul român a creat o nouă unitate de măsurare a distanțelor.

Să nu mai vorbim de faptul că, atunci când le convine, recomandările Comisiei de la Veneția sunt obligatorii, iar când nu le sunt pe plac, sunt doar simple indicații.

Și aici mă refer la prevederea conform căreia nu se pot organiza și alte tipuri de scrutinuri electorale în același timp cu europarlamentarele. După cum ați văzut, autoritățile au trecut peste această recomandare și, pe 9 iunie 2024, au organizat atât alegeri pentru Parlamentul European, cât și pe cele locale. Păi, onorată Curte Constituțională, cum este cu acel cod de bune practici și cu recomandările Comisiei de la Veneția?

Sunt convins că nici la aceste întrebări, nici poporul român și nici eu nu vom primi răspunsul autorităților.

Alte câteva fapte și mult mai multe întrebări

Există o gravură, aparținând pictorului spaniol, din secolul al XVIII-lea, Francisco Goya, intitulată „somnul rațiunii naște monștri”, intrată în vorbirea curentă pentru a descrie o situație aberantă și/sau periculoasă creată în timp.

Dar ce te faci când această „rațiune” este reprezentată de domnul Klaus Werner Iohannis?

Lecturând acele documente declasificate care au fost puse la dispoziția CSAT am remarcat una dintre afirmațiile din documentul pus la dispoziție de către SIE: „Rusia are o istorie de a interfera în procesele electorale din alte state. Dacă în spațiul ex-sovietic Rusia a fost și este cvasiprezentă prin acțiuni ostile de influență, în Occident, implicarea a devenit mult mai evidentă începând cu 2016/scrutinul prezidențial din SUA”.

Sunt convins că, remarcând acest lucru încă din 2016, Serviciul de Informații Externe l-a informat periodic pe președinte, dar și pe alți factori politici din țara noastră. De asemenea, și celelalte structuri de forță ale țării noastre, care au contribuit cu date furnizate CSAT, i-au informat, cu siguranță pe beneficiarii legali, inclusiv pe domnul Klaus Werner Iohannis.

Doar că, persoana care s-a prefăcut a ne fi timp de 10 (zece) ani președinte a trecut, cu lejeritatea-i cunoscută, peste toate aceste semnale de alarmă transmise, fiind mai preocupată, în primul mandat, de „Jos PDS”, instalarea „guvernului meu” (a se citi guvernul Cioloș), a „parlamentului meu” etc. În cel de-al doilea mandat și-a văzut cu multă abnegație de turismul de lux pe banii românilor, pentru că nu pot califica altfel vizitele prezidențiale din insulele Capului Verde, Zanzibar, Egipt și celelalte turnee efectuate.

A, am uitat ceva, domnia sa a lucrat pentru a-și perfecționa stilul inconfundabil, la probele la care este campion și recordman mondial, aruncarea paltonului și ignorarea cetățenilor!

Ceilalți politicieni români care s-au aflat la putere (și nu numai), și-au văzut mai departe de crearea propriei bunăstări, ignorând faptul că alți cetățeni mureau efectiv de foame! Mulți dintre aceștia, rupți complet de realitatea noastră de zi cu zi ne dădeau sfaturi de modul în care să ne chibzuim veniturile, în condițiile în care ei nici măcar nu știau cât costă o pâine sau o călătorie cu mijloacele de transport în comun.

Nu mai vorbesc de unii dintre pensionarii de lux, așa cum este și domnul Teodor Stolojan (care primește pensie de la mai multe instituții, inclusiv internaționale), care ne spunea de la înălțimea pensiilor sale că românii pot trăi cu un venit de 1281 (pensia minimă la începutul anului 2024) – 2.079 (salariul minim net la 1 ianuarie 2024) de lei! Sau de domnul Mugur Isărescu, matusalemicul guvernator al Băncii (anti)Naționale a României, care ne sugera să mai bem un ceai de tei, după ce Austria ne-a scuipat (pentru a câta oară?) în obraz, prin refuzul cancelarului Karl Nehammer de a accepta România în spațiul Schengen.

Să vorbim de aroganța politicienilor români? De cea a europarlamentarilor din statele UE? A celor din Comisia Europeană? A funcționărașilor din Comisia Europeană care iau decizii pentru noi sau în numele nostru fără măcar a avea legitimitatea conferită de vot? De umilirea zilnică a românilor? De impotența clasei politice europene? De incapacitatea acesteia de a înțelege avertismentele de până acum ale cetățenilor europeni? De însemnătatea alegerii lui Donad Trump ca președinte al SUA? De eșuarea politicilor „progesist-neomarxiste”? De influența nefastă a organizațiilor soroșiste?

Nu, nu este cazul. Cu voia dumneavoastră, mă voi opri aici, pentru a nu transforma un articol într-o lucrare de doctorat (doctorate pe care mulți politicienii le au, unii dintre ei obținând această distincție academică înainte de a-și fi luat bacalaureatul!).

Concluzie

Decizia CCR de pe 6 decembrie 2024, pentru mulți dintre români nu a fost un cadou de „Moș Niculae” ci frângerea speranțelor acestora și pierderea încrederii în democrația europeană.

De asemenea, acceptarea cu seninătate a deciziei Curții Constituționale Române de către Parlamentul European și Comisia Europeană, duce la o concluzie îngrijorătoare, aceea că nu mai există democrație în Uniunea Europeană și că votul cetățenilor dintr-o țară a UE, dacă nu ne convine, poate fi ignorat sau anulat.

Sunt convins că Robert Schuman, părintele Uniunii Europene, se răsucește în mormânt atunci când vede cum principiile fundamentate de el sunt încălcate în picioare cu nerușinare de către așa-zișii urmași ai săi!

În concluzie, putem scanda fără să greșim: „Democrația a murit! Trăiască dictatura!”