Istoricul rus Alexandre Etkind, specializat în istoria ideilor și istoria Rusiei, publica recent o analiză amplă în publicația Desk intitulată „Defederalizarea Rusiei”. El prevedere o perioadă sumbră pentru Rusia în următoarea perioadă, chiar ruperea ei în mai multe bucăți.

„Ce s-a întâmplat cu Imperiul Rus? S-a dezintegrat la sfârșitul unui război imperialist. Ce s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică? S-a dezintegrat la sfârșitul Războiului Rece. Ce se va întâmpla cu Federația Rusă?

Răspunsul este evident, chiar dacă îi întristează pe mulți. Patriotismul rusesc este de așa natură încât chiar și cei care nu susțin regimul de la Kremlin nu sunt gata să recunoască natura imperială a actualului stat rus. Chiar și cei care consideră că actualul guvern rus este nedrept, incompetent sau pur și simplu periculos cred în supraviețuirea Federației Ruse cu granițele sale actuale. Chiar și oameni ca mine, care doresc Ucrainei o victorie militară și guvernanților ruși un proces internațional, nu sunt gata să recunoască faptul că acest lucru va duce, în consecință, la sfârșitul țării înseși.

Prin pierderea unor teritorii și a unei părți din populație, Rusia a trecut deja prin mai multe etape de reîncarnare: Imperiul Rus, Uniunea Sovietică și Federația Rusă. Acest lucru atestă instabilitatea sa istorică și inevitabilitatea altor metamorfoze care vor urma.

Colapsul a fost mult timp temut și prezis. A fost făcută o promisiune pentru a o evita. Ea ar fi putut fi încetinită profitând de situația economică favorabilă, bazându-se pe un guvern competent, pe un joc diplomatic abil sau pur și simplu mizând pe noroc. Partidul de guvernământ, deși considerat nul și neavenit, reușise totuși să aleagă un nume care reflecta teama sa profundă de dezintegrare, precum și lipsa altor valori: „Rusia Unită”. Pe scena internațională, partenerii Rusiei, care o depășesc cu mult în termeni de putere, nu doreau această dezintegrare. Unii au fost recunoscători Federației pentru că a pus capăt unui Război Rece periculos și costisitor. Alții pur și simplu s-au resemnat cu schimbările, oricare ar fi ele, temându-se de acestea mai mult decât de războiul însuși. Prăbușirea care amenință Federația nu se va întâmpla din cauza popoarelor sau guvernelor străine, ci împotriva voinței lor și în contradicție cu proiecțiile lor. Este probabil că se va întâmpla, de asemenea, împotriva voinței populației rusești: astfel de probleme nu se rezolvă de obicei prin vot.

Pentru o lungă perioadă de timp, două decenii, nu s-a întâmplat nimic cu adevărat semnificativ în Rusia. Așa cum se spunea în secolul al XIX-lea, viața politică a fost înghețată cu succes. Totul s-a schimbat odată cu cel de-al doilea război ruso-ucrainean, un război care nu ar fi trebuit să fie declanșat niciodată de susținătorii ideii unei Rusii unite. Pentru cei care sunt preocupați de păstrarea Federației, a sosit momentul adevărului.

Epoca imperiilor a apus de mult. Imperiile din trecut s-au prăbușit după războaie și revolte și au dat naștere unei multitudini de state naționale care au apărut pe ruinele fostelor lor colonii. Scriitorul britanico-polonez Joseph Conrad susținea că nu există nicio bucată de pământ în lume care să nu fi fost colonizată. Anglia, o fostă colonie romană, a devenit metropola unui nou imperiu. Polonia, centrul de greutate al Europei de Est, a fost divizată de trei state ostile. Prusia de Est, o fostă metropolă și loc de încoronări regale, a devenit o colonie. Anterior, cam același lucru se întâmplase cu țara tătarilor. Istoria se desfășoară fără reguli. Imperiile se ridică și se prăbușesc, precum valurile pe o mare furtunoasă. Acestea fiind spuse, aproape toate imperiile au dispărut în secolul XX, într-un proces care a fost numit „decolonizare”. În competiția cu alte forme de viață politică, imperiile au fost învinse de alte tipuri de stat: național și federal. Rusia contemporană, un stat-națiune, se autointitulează federație, precum Germania sau Elveția, când, de fapt, se comportă ca un imperiu aflat în ceasul declinului.

Care este diferența dintre o federație și un imperiu? Federația se definește prin intrarea și ieșirea liberă a membrilor săi. Imperiile se mențin prin forță, în timp ce federațiile nu se opun autodizolvării lor. La începutul secolului al XX-lea, acest lucru se numea „dreptul la autodeterminare, inclusiv la secesiune”. Acest principiu a fost consacrat în Declarația drepturilor popoarelor din Rusia, adoptată de bolșevici în noiembrie 1917. Ulterior, a dispărut din textele constituționale. Unele federații „compozite” s-au dezintegrat fără a recurge la forță. Acesta este cazul Uniunii Sovietice și al Cehoslovaciei. Dar alte cazuri de dezintegrare au provocat războaie civile cu interferență internațională. Acest lucru s-a întâmplat mai devreme în Statele Unite și s-a întâmplat sub ochii noștri în Iugoslavia: forțele erau inegale și o parte și-a impus voința asupra celeilalte. În și alte cazuri, dezintegrarea a fost pașnică, dar mândria rănită și ambițiile avortate au dus la violențe amânate. Acest lucru se numește revanșism și deschide calea către un nou război.

Nu cer prăbușirea Federației Ruse, ci o prevăd, iar acest lucru face diferența. Din nou, dezintegrarea ar fi putut fi evitată, ar fi fost suficient să nu înceapă un război cu Ucraina. Dar revanșismul a fost mai puternic decât prudența. Prăbușirea acestei Federații, o comunitate complexă, artificială, extrem de inegală și din ce în ce mai neproductivă, va avea loc din cauza liderilor săi de la Moscova, și numai din cauza lor. Cei care iubesc Federația; cei care cred că, dacă aceasta ar dispărea, popoarelor le-ar fi mai rău decât în ea; cei care văd în ideea unei Rusii unite principala și chiar singura valoare politică – toți ar trebui să-i învinovățească pe cei și numai pe cei care au pornit acest război.

În câte părți se va rupe Federația și dacă aceste părți vor corespunde delimitărilor actuale ale republicilor și provinciilor care o compun? În fiecare caz, oamenii vor decide. La nivel local, instituțiile, liderii și granițele existente vor avea un rol de jucat în punerea în aplicare a „dreptului la autodeterminare, inclusiv la secesiune”. Dar există mulți alți factori determinanți: economici și culturali, interni și internaționali. Noile state vor fi diverse: unele vor fi democratice, altele autoritare. Toate vor fi legate mai mult de vecinii lor, de partenerii lor comerciali și de securitate, decât de vechea lor „rudă”, uzată și respingătoare. Teritoriile care au aparținut altor entități naționale înainte de a deveni parte a Rusiei după cel de-al Doilea Război Mondial (Prusia de Est, părți din Karelia, Insulele Kuril) vor părăsi Federația cu o plăcere nedisimulată: vor ști cu cine să se lege. Tensiunile etnice și religioase din regiuni deosebit de complexe, cum ar fi Caucazul, pot duce la noi războaie. Odată cu prăbușirea Federației, inegalitățile sociale, o caracteristică a Rusiei în ultimele decenii, vor crește și mai mult. Provinciile producătoare de materii prime vor fi mai bogate, iar alte regiuni vor fi mai sărace. Bucurându-se de libertate, oamenii lor vor da dovadă de o nouă creativitate. Ei vor începe să facă comerț cu ceea ce numai societățile libere pot crea. Își vor inventa avantajele lor comparative, noi și unice.

Istoria va continua. Mai devreme sau mai târziu, comunitatea internațională, căreia nu-i plac tulburările, va lua act de schimbări și va face un efort pentru a evita vărsarea de sânge. În acest moment va avea loc o conferință de pace, după modelul conferinței de la Paris din 1918-1919, organizată de învingătorii din Primul Război Mondial. Rusia, care a semnat un acord de pace separat la Brest-Litovsk, nu a fost invitată. Războiul civil din Rusia continua, o tiranie se consolida acolo, iar Conferința de pace de la Paris a lăsat totul în pace. În noul tratat de pace, foștii vecini ai noilor țări vor media negocierile lor: Ucraina, China, Norvegia, Polonia, Finlanda, Kazahstan și alții. Federațiile cu mai mult succes din punct de vedere istoric, cum ar fi Uniunea Europeană și Statele Unite, vor avea rolul lor. Un nou tratat eurasiatic va finaliza munca începută la Versailles cu un secol în urmă”, arată Alexandre Etking în analiza sa.

Cine este Alexandre Etkind?

Alexandre Etkind a fost profesor de literatură rusă și istorie culturală la Cambridge (2005-2013), apoi profesor la Institutul Universitar European din Florența și Senior Fellow al Zukunfstkolleg, Universitatea din Konstanz. Principalele sale domenii de interes sunt istoria ideilor și istoria Rusiei; printre subiectele abordate se numără memoria istorică, colonizarea internă și istoria resurselor naturale. Este autorul mai multor cărți traduse în mai multe limbi, dar numai una dintre ele a fost tradusă în franceză: Istoria psihanalizei în Rusia, PUF, 1995. În prezent este profesor de istorie și titular al Catedrei de relații Rusia-Europa la Institutul Universitar European și membru al Institutului European de Drept Internațional și Relații Internaționale.