Acasă Dosar Ce lasa in urma pentru omenire Mihail Gorbaciov si de ce Putin...

Ce lasa in urma pentru omenire Mihail Gorbaciov si de ce Putin nu se va ridica niciodata acelasi nivel

1811

Moartea fostului lider sovietic Mihail Gorbaciov nu a fost chiar o surpriză dată fiind vârsta sa înaintată însă ne-a amintit de finalul războiului rece într-o perioadă extrem de tulbure.

Mihail Sergheevici Gorbaciov a fost conducătorul URSS din 1985 până la destrămarea acesteia în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și la prăbușirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

Potrivit ”Memoriilor” sale, Mihail Gorbaciov s-a născut într-o familie țărănească în satul Privolnoe de lângă Stavropol. A avut o copilărie grea în timpurile în care în fruntea țării s-a aflat Stalin. Bunicii săi fuseseră deportați pentru vina de a fi fost culaci. În timpul celui de-al doilea război mondial, a trăit vremurile grele ale ocupației germane, după ce, pe 2 august 1942, armatele naziste au cucerit Stavropolul. Deși germanii au fost alungați în februarie 1943, ocupația a înăsprit viața comunității rurale în care trăia tânărul Gorbaciov și i-a lăsat acestuia amintiri de neșters. Din 1946 până în 1950, Gorbaciov a lucrat ca ajutor de mecanizator în diferite ferme agricole din regiune sa. Mai târziu avea să mărturisească că munca țăranilor în acea vreme era „foarte grea”, în principal datorită cotelor în produse și taxelor pe loturile în folosință cerute de autorități. În plus, cum țăranilor nu li se eliberau acte de identitate, singura șansă a locuitorilor de la sate să părăsească munca pământului era înscrierea pe listele „orgnabor” – recrutarea de personal pentru proiectele de investiții industriale. Această situație l-a făcut pe Gorbaciov să se întrebe: care era diferența dintre această viață și iobăgie?

În ciuda originii modeste și a greutăților din tinerețe, Gorbaciov a fost un elev fruntaș în timpul școlii, arătând un interes special pentru istorie și matematică. După absolvirea cursurilor școlii din sat, Gorbaciov și-a ajutat tatăl la strângerea recoltei din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roșu pentru Muncă la vârsta de numai 16 ani, un lucru destul de neobișnuit pentru cineva așa de tânăr. Tocmai acest ordin i-a deschis calea către admiterea la cursurile Universității din Moscova (1950). Gorbaciov nu avea intenția să înceapă o carieră juridică, specializarea aceasta nefiind decât o treaptă necesară pentru a accede la funcții importante în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. A devenit membru-candidat al Partidului în același an. În perioada în care a locuit în Moscova a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Raisa Maximovna Titarenko. Cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie 1953, după care cuplul s-a mutat în regiunea Stavropol din sudul Rusiei. După ce a absolvit cursurile universitare, Gorbaciov a intrat în munca de partid. După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă de timp în procuratură, după care s-a transferat în Komsomol. A fost prim secretar al organizației orășenești Stavropol din septembrie 1956, după care a fost mutat la comitetul regional al Komsomolului, unde a lucrat ca adjunct al primului secretar din aprilie 1958 și ca prim-secretar din martie 1961.

A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961, în timpul căruia Nikita Hrușciov a anunțat planul său de propulsare a țării în comunism într-o perioadă de 20 de ani și de depășire din punct de vedere economic a Statelor Unite. Gorbaciov a fost promovat în funcția de șef al departamentului agricol din kraina Stavropol în 1963. În 1966, la vârsta de 35 de ani, el a absolvit și cursurile la forma de învățământ fără frecvență a Institutului agricol, cu specializarea agronom-economist. Cariera sa a avut o evoluție ascendentă. În 1970 a fost numit prim-secretar al krainei Stavropol, devenind unul dintre cei mai tineri șefi regionali de partid din URSS. În această perioadă el a contribuit la reorganizarea fermelor colective, îmbunătățirea vieții lucrătorilor agricoli, mărirea loturilor individuale în folosință și a permis țăranilor o mai mare libertate în planificarea activităților. Datorită eficienței arătate în muncă, el a fost promovat ca membru CC al PC al URSS în mai 1971. În 1972 a condus o delegație sovietică în vizită în Belgia, iar numai doi ani mai târziu era deputat în Sovietul Suprem și președinte al „Comitetului pentru problemele tineretului”. A devenit membru al „Secretariatului pentru agricultură a CC al PCUS” în 1978, înlocuindu-l pe sprijinitorul său, Fiodor Kulakov, decedat în urma unui infarct.

În 1979, Gorbaciov a fost promovat în Politburo, (mai întâi ca membru supleant, devenind membru plin un an mai târziu). Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, șeful KGB-ului, originar și el din Stavropol. În timpul scurt în care protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcția de secretar al partidului pentru problemele de cadre. Colaborând cu Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20% din membrii eșaloanelor superioare de conducere la nivel ministerial și regional. În această perioadă au ajuns în importante funcții de conducere Grigori Romanov, Nicolai Rîjkov și Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai târziu printre cei mai apropiați colaboratori ai lui Gorbaciov. A fost de asemenea un apropiat al lui Constantin Cernenko, succesorul lui Andropov, lucrând ca secretar adjunct.

Pozițiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilități de călătorie în străinătate. Aceste călătorii aveau să-i schimbe în mod profund viziunile politice și sociale ale viitorului lider al URSS-ului. În 1975, el a condus o delegație sovietică în vizită în Germania Occidentală, iar în 1983 a condus o altă delegație în vizită în Canada, unde s-a întâlnit cu primul-ministru Pierre Trudeau și cu membrii Camerei Comunelor și ai Senatului canadian. În 1984 a călătorit în Regatul Unit, unde s-a întâlnit cu primul-ministru Margaret Thatcher.

După moartea lui Constantin Cerneko, Mihail Gorbaciov, atunci în vârstă de 54 de ani, a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 11 martie 1985. El a devenit primul lider al partidului născut după victoria revoluției bolșevice.

Fiind conducătorul partidului și conducătorul de facto al țării, Gorbaciov a încercat să reformeze partidul osificat și economia aflată în recesiune prin introducerea glasnostului („transparenței”), perestroicăi („reconstrucției”) și uskorenie („accelerării” dezvoltării economice), politici lansate oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986.

În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul economic sovietic era osificat și că reorganizarea lui era imediat necesară. La început, reformele lui au fost cunoscute ca „uskorenie” (accelerare), dar, mai apoi, termenul „perestroika” (reconstrucție) a devenit mult mai popular.

Gorbaciov nu se afla pe un teren virgin. Deși epoca lui Brejnev era considerată în general ca una a stagnării economice, se desfășuraseră o serie de experimente economice, în particular în întreprinderile mixte cu companiile străine. O serie de idei reformiste fuseseră discutate în cercurile managerilor socialiști cu idei novatoare, care folosiseră facilitățile oferite de Komsomol ca pe un forum de discuții. Așa-numita „generație Komsomol” avea să se dovedească cea mai receptivă la inițiativele gorbacioviste și rezervorul de cadre pentru viitoarea clasă a afaceriștilor postsovietici, lucru valabil în special în statele baltice.

După ce a devenit Secretar General, Gorbaciov a propus un program de reforme, care a fost adoptat de Plenara CC al PCUS din aprilie. Într-un discurs ținut în mai la Leningrad, Gorbaciov și-a apărat în mod public programul de reforme. Pentru aplicarea reformelor, Gorbaciov a început prin a-l schimba pe ministrul relațiilor externe Andrei Gromîko cu Eduard Șevardnadze. Andrei Gromîko, numit în derâdere în occident „Mr. Niet”, fusese timp de 28 de ani ministru al afacerilor externe și era considerat un personaj de modă veche. Robert D. English nota că, în ciuda lipsei de experiență diplomatică, Gorbaciov și Șevardnadze împărtășeau o viziune comună, o experiență comună în gestionarea problemelor agriculturii, ceea ce însemna că cei doi nu erau în niciun fel legați de complexul militaro-industrial sovietic.

Prima reformă importantă introdusă de Gorbaciov a fost așa-numita „reformă a alcoolului” , concepută să lupte împotriva alcoolismului răspândit la scară națională în Uniunea Sovietică. Prețurile la vodcă, vin și bere au crescut în mod semnificativ, iar vânzările au fost limitate. Cei care erau găsiți beți la muncă sau în zonele publice erau judecați și condamnați. Consumul băuturilor alcoolice în trenurile de cursă lungă sau în zonele publice a fost interzis. Mai multe podgorii faimoase au fost distruse. Scenele în care se consumau băuturi alcoolice au fost cenzurate din filme. Această campanie nu a avut o influență importantă asupra reducerii alcoolismului, dar a avut un efect devastator asupra bugetului statului, rezultând o pierdere de aproximativ 100 de miliarde de ruble, prin migrarea producției și vânzărilor de alcool pe piața neagră. Criticii lui Gorbaciov au mers până acolo încât au afirmat că reforma alcoolului a fost cea care a declanșat seria de evenimente care au dus la prăbușirea Uniunii Sovietice și la serioasele probleme economice cu care avea să se confrunte nou formata CSI.

Reformele radicale al perestroikăi au fost enunțate la Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie-martie 1986. Mulți istorici, inclusiv Robert D. English, au remarcat lupta dintre „noii gânditori” și conservatori, în timpul căreia ultimii au blocat în mod deliberat procesul schimbării. Un exemplu a fost șirul de evenimente care a urmat după dezastrul de la Cernobîl. După cum afirmă English, Gorbaciov și aliații lui au fost „dezinformați de complexul militaro-industrial” și au fost „trădați de conservatori”, care au blocat informațiile despre incident și de aceea făcând să se întârzie orice răspuns oficial.. Jack F. Matlock Jr. a afirmat că Gorbaciov a cerut autorităților să dea „toate informațiile”, dar „birocrația sovietică a blocat fluxul informativ.” Evenimentul tragic de la Cernobîl și reacția întârziată a autorităților sovietice au atras iritarea comunității internaționale și mulți străini l-au făcut responsabil pe Gorbaciov. În ciuda acestora, English a sugerat că ar fi existat și un „rezultat pozitiv” al dezastrului de la Cernobîl, datorită faptului că Gorbaciov și colaboratorii săi reformiști au primit un impuls puternic pentru reformele privitoare la politica internă și externă.

Schimbările din URSS au continuat în pas alert. Într-un discurs exploziv ținut la Plenara CC al PC Armenesc, tânărul secretar de partid al regiunii Hrazdan, Hayk Kotanjian, a criticat corupția de proporții de la nivelul eșaloanelor superioare ale partidului, inclusiv la nivelul primului secretar al Partidului Comunist al RSS Armenească, Karen Demirchian, și a cerut demisia acestuia din urmă. În mod simbolic, omul de știință sovietic, laureat al Premiului Nobel, Andrei Saharov, care fusese exilat timp de șase ani în orașul închis Gorki, a fost invitat de Gorbaciov să se reîntoarcă la Moscova. Dar, în același timp, au apărut semnele problemelor naționaliste care aveau să zdruncine ultimii ani de existență a URSS-ului. În Kazahstan au avut loc răscoale, după ce Dinmuhamed Kunaev a fost înlocuit din funcția de prim-secretar al Partidului Comunist al RSS Kazahă.

1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul[14], prin care erau acordate noi libertăți cetățenilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Acest fapt a fost o schimbare radicală, de timp ce cenzura guvernamentală fusese până atunci o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de prizonieri politici și dizidenți au fost eliberați. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin promovarea glasnostului, să exercite presiuni asupra conservatorilor din CC al PCUS, care se opuneau activ reformelor politice și economice. De asemenea, Gorbaciov spera ca masele largi ale populației sovietice să participe la dezbaterile publice pe tema reformelor și să sprijine inițiativele novatoare. În același timp, Gorbaciov s-a expus pe sine și și-a expus reformele criticilor publice, un exemplu fiind scrisoarea lui Nina Andreevna din numărul din martie al ziarului politic Sovețkaia Rossia.

Legea cooperativelor intrată în vigoare în mai 1988 a fost poate cea mai radicală reformă economică de la începutul erei Gorbaciov. Pentru prima dată de la NEP-ul lui Lenin, lege sovietică permitea dreptul privat de posesiune a afacerilor în sectoarele serviciilor, manufacturier și comerțului extern. La început, legea prevedea impozite foarte mari și restricții în ceea ce privește personalul, dar toate acestea au fost mai apoi revizuite, pentru a nu descuraja activitatea în sectorul privat. Ca urmare a prevederilor legii, restaurantele, magazinele și meseriașii organizați în cooperative au devenit participanți egali la scena politică sovietică. Trebuie remarcat că anumite republici sovietice au ignorat în mod voit orice restricție prevăzută de legea cooperativelor. În Estonia, autoritățile au permis cooperativelor să asigure aprovizionarea vizitatorilor străini și au luat inițiativa înființării de întreprinderi mixte cu companiile străine. Marile întreprinderi unionale au început să fie restructurate. Aeroflot, de exemplu, a fost divizat în mai multe întreprinderi independente, dintre care unele au devenit nucleele viitoarelor linii aeriene independente. Noile organizații economice au fost încurajate să caute investitori străini.

În iunie 1988, la a XIX-a Conferință a Partidului, Gorbaciov a lansat reforme radicale, care să reducă controlul partidului asupra aparatului guvernamental. El a propus un nou executiv, de forma sistemului prezidențial, ca și un nou element legislativ – Congresul Sovietelor.

Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ținute în toate republicile unionale în martie și aprilie 1989. Pe 15 martie 1990, a fost ales și primul Președinte executiv al URSS în persoana lui Mihail Gorbaciov. Cu 59% din voturile deputaților, Gorbaciov a fost ales, e adevărat, fiind candidat unic.

Congresul s-a întrunit pentru prima oară pe 25 mai. Prima lor sarcină a fost alegerea deputaților care aveau să-i reprezinte în Sovietul Suprem. De la început, Congresul i-a făcut numeroase greutăți lui Gorbaciov. Sesiunile Congresului erau televizate în direct, făcându-se publice toate criticile la adresa Președintelui, dar permițând și expunerea dorințelor pentru reforme și mai profunde. La alegeri, candidații comuniști fuseseră clar înfrânți. În plus, Boris Elțin fusese ales într-o circumscripție electorală din Moscova și s-a reîntors în fruntea mișcărilor politice critice la adresa lui Gorbaciov.

Anul 1989 a fost unul al problemele naționaliste în URSS și al prăbușirii regimurilor comuniste în blocul răsăritean. În ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii internaționale nemaiîntâlnite până atunci, (Uniunea Sovietică se retrăsese din Afganistan în ianuarie, iar discuțiile dintre Gorbaciov și George H. W. Bush continuau), stadiul reformelor interne era prea puțin schimbat, datorită divergențelor în creștere dintre reformiști, care criticau ritmul scăzut al reformelor, și conservatori, care criticau proporțiile acestora. Gorbaciov încerca să găsească poziția de mijloc între cele două tabere, nereușind decât să se aleagă cu și mai multe critici din ambele părți. Din acest moment, evoluția faptelor s-a îndepărtat de pe făgașul reformelor de orice fel și s-a îndreptat către o evoluție de nestăpânit a problemelor naționale, ceea ce va duce la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

În timp ce inițiativele gorbacioviste vizau întărirea libertății și democrației în Uniunea Sovietică și în rândurile aliaților din blocul răsăritean, politica economică a guvernului său a dus treptat țara către colaps. Pe la sfârșitul deceniului al nouălea, au apărut crize ale aprovizionării principalelor produse alimentare, (carne, zahăr, ș.a.), ceea ce a condus la reintroducerea sistemului cartelelor, abandonat în URSS după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Față de anul 1985, deficitul bugetar a crescut, (în conformitate cu cifrele oficiale), de la 0 la 109 miliarde de ruble, stocurile de aur au scăzut de la 2.000 la 200 de tone, iar datoria externă a crescut de la 0 la 120 miliarde de dolari.

Mai mult chiar, democratizarea URSS-ului și a aliaților din blocul răsăritean a dus la definitiva subminare a puterii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și chiar a poziției lui Gorbaciov. Relaxarea cenzurii și încercarea de deschidere politică au avut efectul secundar neașteptat al redeschiderii conflictelor naționale, nerezolvate mult prea multă vreme, dar și a redeșteptării atitudinilor antiruse în toate republicile unionale. Cererile pentru un mai mare grad de independență au devenit mult mai puternice, în special în țările baltice – Estonia, Letonia și Lituania – care fuseseră anexate de URSS în vremea lui Stalin (1940). Sentimentele naționaliste au început să se manifeste cu tot mai multă putere în Georgia, Ucraina, Armenia și Azerbaidjan. Gorbaciov dezlănțuise forțe pe care nu le mai putea stăpâni și care, în cele din urmă, aveau să ducă la dezintegrarea Uniunii Sovietice.

În decembrie 1986, primele semne ale creșterii naționalismului, care avea să tulbure ultimii ani de existență ai URSS-ului, au apărut în timpul revoltelor populare din Alma Ata și din alte zone ale Kazahstanului, după demiterea primului secretar al partidului comunist local, Dinmuhamed Kunaev. În Rusia, naționalismul și-a făcut simțită prezența pentru prima dată în mai 1987, când 600 de membri ai mișcării Pamiat (Memorie), au demonstrat în Moscova. Această mișcare naționalistă a devenit din ce în ce mai legată de Boris Elțin.

Glasnostul a grăbit dezvoltarea problemelor naționaliste. În Nagorno-Karabah – o enclavă majoritar armenească din cadrul RSS Azerbaidjene – au izbucnit violențe naționaliste, când armenii din zonă au început un val de proteste în perioada februarie-mai împotriva transferului acestei regiuni istorice creștine armenești către Azerbaidjanul musulman în 1920, după decizia arbitrară a lui Stalin. Armenii protestau și împotriva subdezvoltării, a condițiilor de viața în continuă deteriorare din regiunea Nagorno-Karabah. Azerii au reacționat violent și au atacat armenii din Sumgait, Azerbaidjan. O soluție temporară a fost impusă de Gorbaciov, dar în scurtă vreme Nagorno-Karabahul a fost lovit de un nou val revolte în iunie-iulie. Pe 7 decembrie, un cutremur extrem de puternic a lovit Armenia. Infrastructura proastă a dus la creșterea numărului de victime – peste 25.000 de oameni. Gorbaciov a fost nevoit să-și întrerupă călătoria în Statele Unite și să-și amâne călătoriile planificate în Cuba și Regatul Unit.

Alegerile pentru Sovietul Suprem, care s-au desfășurat în întreaga uniune în martie și aprilie 1989, a avut ca rezultat trimiterea în parlament a numeroși deputați independenți, numărul comuniștilor care au reușit să câștige un mandat fiind scăzut. Dezbaterile transmise în direct la televiziune au dus la întărirea pozițiilor independente. Anul 1989 avea să fie martorul a numeroase manifestări ale naționalismului. Începând din statele baltice în ianuarie, în apropae toate republicile sovietice au fost votate legi care acordau limbilor naționale o importanță de prim rang, care o depășea pe cea a limbii ruse. În aprilie, demonstrațiile naționaliste de la Tbilisi, Georgia, aveau să fie înăbușite cu violență. Alte confruntări violente aveau să se petreacă în Uzbekistan, unde uzbecii aveau să se lupte cu turcii meskhetiani în Fergana.

În afară de aceste violențe, au avut loc alte trei evenimente majore care aveau să schimbe fața problemei naționale în URSS. Pentru început, Estonia și Lituania și-au proclamat suveranitatea în mai, iar în iunie a urmat proclamația similară a Lituaniei. (Partidul Comunist Lituanian și-a proclamat de asemenea independența față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în decembrie). Aceste declarații au pus sus-numitele republici și Uniunea Sovietică într-o situație clară de confruntare și avea să devină un precedent pentru celelalte republici. În iulie, în ajunul aniversării semnării pactului Molotov-Ribbentrop, a fost în mod oficial recunoscut că sus-numitul tratat includea prevederi secrete prin care se stabilea anexarea țărilor baltice de către URSS și împărțirea Poloniei între Uniunea Sovietică și Germania Nazistă. Trecutul rușinos al Uniunii Sovietice, ascuns cu grijă multă vreme, a ieșit la iveală și a dat un nou imbold mișcărilor de independență ale balticilor, care puteau acum să afirme fără putință de tăgadă că sunt victimele imperialismului rusesc. În 1989, blocul răsăritean s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc, fără ca URSS-ul să intervină în vreun fel în susținerea vechilor regimuri, ceea ce a dat speranțe că și în interiorul Uniunii Gorbaciov va aplica politica de neintervenție.

Între ultimele zile ale tentativei de lovitură de stat și 22 septembrie, Estonia, Letonia, Ucraina, Belarus, Moldova, Kirghizia, Uzbekistan, Tadjikistan și Armenia și-au proclamat independența. În același timp, Boris Elțin a ordonat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice să-și suspende activitatea pe teritoriul Federației Ruse și a hotărât închiderea clădirii Comitetului Central. În mod simbolic, pe clădirea Kremlinului, a fost arborat steagul Rusiei, alături de cel al Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat din funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 24 august și a sfătuit membrii CC al PCUS să procedeze la autodizolvarea organului de conducere comunist. Gorbaciov mai spera încă să salveze Uniunea, dar, pe 5 septembrie, Sovietul Suprem s-a autodizolvat. Deși Gorbaciov și reprezentanții a 8 republici (fără Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina și statele baltice) au semnat pe 18 octombrie un acord pentru înființarea unei comunități economice, evenimentele care au urmat au distrus orice șansă ca aceasta să devină realitate.

Lovitura finală dată visurilor lui Gorbaciov a fost rezultatul referendumului din Ucraina, ținut pe 1 decembrie, în care majoritatea populației s-a pronunțat în favoarea independenței. Președinții Rusiei, Belarusului și Ucrainei s-au întâlnit în pădurea Belovej de lângă Minsk pe 8 decembrie 1991,au semnat acordul de înființare a Comunității Statelor Independente și au proclamat încetarea existenței URSS-ului. Gorbaciov a fost pus în fața unui fapt împlinit și a fost nevoit să accepte dizolvarea Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat de Crăciun din funcția de președinte, URSS-ul încetând să existe în mod oficial pe 1 ianuarie 1992.

Gorbaciov a încercat să mențină unit partidul comunist, dar să-l îndrepte spre linia politică social democrată. Contradicțiile abordării gorbacioviste: slăvirea lui Lenin, admirația pentru modelul social suedez și încăpățânarea de a menține țările baltice în uniune cu ajutorul forței militare, au dus la eșecul oricăror inițiative de reformă. După scoaterea în afara legii a partidului comunist în Rusia, Gorbaciov a rămas fără absolut nicio bază politică în afară de forțele armate. Chiar și militarii l-au părăsit pe Gorbaciov, când au aflat de promisiunile de creștere a soldelor făcute de Elțin.Din ochii unui socialist, politica comunistă dezastruoasă a lui Gorbaciov a dus la prăbușirea URSS.

Gorbaciov a fost apreciat în Occident pentru acțiunile, care au dus la încheierea războiului rece. El este privit cu mare simpatie în Germania pentru că a permis reunificarea însă în Rusia, reputația sa se afla la cote scăzute, (demonstrată în alegerile prezidențiale la care a fost candidat), datorită părerilor majorității populației, conform căreia este principalul vinovat de disoluția URSS-ului, criza economică care a urmat și pierderea statutului de supraputere.

Mihail Gorbaciov, omul care a influențat decisiv istoria secolului trecut, s-a stins pe 30 august 2022, la vârta de 91 de ani

ABONEAZA-TE LA NEWTV! Corect, Independent, Curajos