Moise Guran vine cu detalii despre negocierile secrete care aveau loc în interiorul USR-PLUS, dar mai ales cele dintre Nicușor Dan și Ludovic Orban. Moise Guran arată faptul că Orban și Nicușor Dan bătuseră palma pentru susținere la Primăria Capitalei, dar condiția esențială a fost ca fiecare director din Primărie să fie numit doar cu acordul PNL, în ciuda faptului că respectivele funcții se preiau prin concurs.

”Pe la începutul lui martie deja cele două partide erau ca doi părinți hotărâți fiecare în secret să divorțeze, cu singura grijă ca divorțul să fie din cauza celuilalt. Pe mine nu mă mai chemau nici unii nici ceilalți la birourile permanente separate (de care eu totuși aflam) și asta dintr-un singur motiv – discutau exact strategii de separare.

Problema s-a pus exact așa la ultima ședință a birourilor reunite, care a avut loc la Grupul parlamentar al USR de la Parlament. Și acum fiți atenți!

În ședința respectivă Vlad Voiculescu i-a luat direct pe nicușoriști (care erau întotdeauna așezați cumva pe partea stângă a sălii, grupați): Măi, ia ziceți, ce funcții vi s-au promis în Primăria Capitalei?

Liniște.

Vlad a continuat: Ne-am întâlnit cu Nicușor Dan, eu și Barna aici de față și l-am întrebat dacă Orban nu i-a cerut să-i pună oamenii pe funcții de directori în Primărie. Iar el a spus senin că nu, dar peneliștii trebuie să-și dea acordul pentru fiecare director. Voi sunteți parte din schema asta?

Nicușoriștii, liniște în continuare.

M-am uitat la Barna, care a dat din cap că așa e. L-am întrebat cu voce tare: Confirmi? Da, a zis Barna. Voiculescu era nervos, Cioloș și Tudorache la fel. Barna voia să pară amuzat, dar era și el încordat, încurcat, nu-mi dau seama exact.

În liniștea aia, am început să gândesc eu cu voce tare: Măi, funcțiile de directori din Primărie se atribuie prin concurs. Eu nu înțeleg cum își pot da Orban sau PNL acordul pentru numirea unor directori numiți prin concurs și acestea sunt fapte penale. Fapte de corupție. Dacă așa stau lucrurile, eu plec acasă.

Nu știu dacă am reprodus mot-a-mot scena respectivă, dar ea era înregistrată video și audio de către USR, pe Zoom (o parte dintre membrii birourilor intrau de la distanță, iar Zoom îți arată atunci când discuția este înregistrată).

Creierul meu deja o luase razna. Îmi venea să mă ridic și să caut jurnaliștii de prin parlament și să le spun ce se întâmplă. Era pur și simplu o nebunie. Știam că eu nu pot accepta să susținem un astfel de candidat, eu n-aș fi votat un astfel de candidat, dar să-i mai fac și campanie electorală… Am încercat să mă calmez și să îmi iau ceva timp să caut o soluție.

Între timp, în jurul meu, începuse nebunia. Surprinzător, nu nicușoriștii au fost cei care au contraatacat ritos ci Iulian Bulai (tălâmbul de la Neamț cu Fecioara Maria – mamă surogat) cel de care atârna singurul vot avantaj pe care îl aveau barniștii în Biroul Național al USR – Dar sigur că trebuie să discutăm cu peneliștii, trebuie să facem alianțe cu ei, nu putem lăsa țara pe mâna PSD! Imediat după el a sărit și Stelian Ion (candidat de operetă la Constanța, acum ministrul Justiției) și abia apoi au intervenit nicușoriștii. Nu-mi amintesc să fi negat vreunul înțelegerea lui Nicușor cu Orban, dar e posbil ca în haosul de acolo să îmi fi scăpat mie.

Acela a fost momentul critic în care Alianța USR-PLUS a fost mai aproape decât oricând să se rupă. Au urmat ore, efectiv ore, în care s-au certat, provocându-se unii pe alții să zică Hai, gata, pa, nu mai vrem cu voi! Le-am și zis asta, dar nici eu nu le-am mai zis că ar trebui să rămână împreună. Pentru că nici nu mai credeam că ar trebui să rămână împreună. Nici nu știam ce să mai cred. Într-un final am plecat acasă, fără să fie nici de data asta clar dacă Alianța se rupsese sau nu.

Decizia mea, pentru mine.

Compromisul e o scară, în spirală, pe care cobori, nu urci. E aberant să crezi că un scop măreț poate fi atins coborând și e fanatism pur atunci când începi să crezi că scopul (orice scop) merită sacrificii de ordin moral. Dacă nu știi acest lucru, e destul de greu să-ți dai seama când ai coborât atât de mult încât nu te mai poți identifica cu cel care erai sus, în capul scărilor. Se spune că fiecare dintre noi tinde să-și atingă limitele competenței, iar, dacă în politică competența se referă la capacitatea de a face compromis, eu îmi atinsesem limitele după nici două luni.

O săptămână m-am frământat, încercând să găsesc o soluție, oricare altă soluție decât să plec din politica în care nici nu intrasem de fapt. Mă așteptam ca ceea ce s-a întâmplat în ședința respectivă să apară imediat în presă, pe surse, ca de obicei. Mucles! Nimic! Nici măcar distorsionat (tot ca de obicei).

Nu înțelegeam și nu înțeleg nici acum de ce le-ar fi spus Nicușor Dan lui Barna și Voiculescu despre înțelegerea lui cu Orban. Era tâmpit? Nu știa că e penal să dai pe înțelegere politică funcții care se atribuie, potrivit legii, prin concurs? I se părea că făcuse o negociere bună? Dar ce importanță mai avea dacă știa sau nu știa că înțelegerea respectivă este ilegală, atâta timp cât toată susținerea sa politică și toată baza mandatului său de viitor primar al Capitalei era construită pe acest compromis?

Nu mi-am pus nicio secundă problema că Vlad Voiculescu ar putea minți în legătură cu asta, iar Barna nu avea chiar niciun motiv să susțină această relatare, făcută chiar de Nicușor, dacă ea nu ar fi fost adevărată. Îl cunosc bine pe Vlad și știu sigur că cel puțin în săptămâna care a urmat a trecut prin aceleași frământări ca și mine. Bănuiesc că și după aceea, dar n-am nici cea mai vagă idee cum a ajuns să candideze alături de el, nici de ce nu s-a rupt atunci alianța. Poate au negociat o altă înțelegere, nu știu, și nici nu este treaba mea să răspund la această întrebare. Cel mai probabil, Barna evaluase mai corect decât mine negocierea pe care o putea face cu PLUS.

Toți acești oameni, Vlad Voiculescu, Dacian Cioloș, Dragoș Tudorache, Cristina Prună, Claudiu Năsui, Allen Coliban și mulți alții pe care ajunsesem să îi cunosc și să îi apreciez, erau prinși (sau credeau că sunt) în acest mecanism de totul sau nimic. Oricare dintre ei și oricare dintre cei aproximativ cincizeci de membri ai birourilor politice, la fel ca și mine, îl puteau arunca în aer pe Nicușor Dan, aruncând în același timp și Capitala, pe mai departe, în brațele Gabrielei Firea. Caracatița aia despre care vorbea Nicușor era reală, chiar dacă Nicușor Dan ar fi fost ultimul care ar fi trebuit să aibă tupeul să vorbească despre asta.

Nimeni n-a vorbit, iar după săptămâna respectivă am decis să plec, pur și simplu.

Mi-am pus problema să rămân cu cei de la PLUS, dacă alianța se va rupe. Dar… Venisem acolo ca să-i unesc și ajunsesem să îmi doresc să se despartă? Pentru ce? Pentru încă patru ani în opoziție? Cu ce ar fi folosit asta scopului meu, acela de a-mi aduce copilul înapoi, la capătul a patru ani în care voi fi pus umărul la schimbarea României? În mod evident, nici ruperea alianței, nici dezvăluirile pe care le fac acum și pe care mă gândeam să le fac atunci n-aveau cum să ajute decât PSD.

Dar nici nu puteam continua. Făcusem deja un număr de compromisuri – tăcerea, despre care am spus la început, lipsa evidentă de seriozitate în selecția candidaților la locale a formațiunii în care dorisem să mă înscriu, revelația faptului că alianța nu era capabilă să se înțeleagă pe un program coerent și pentru lucruri care mă ținuseră trei ani în stradă (nici n-am mai scris aici despre jeanvaljeanismul “experților” USR în materia reformei constituționale sau penale, dar cine are ochi l-a văzut deja în capitolul Justiție al programului politic al Guvernului Cîțu)… cu ce m-ar fi ajutat pe mine, pe tine, pe copilul meu sau pe alți copii din România dacă eu ajungeam să îmi pierd respectul de sine? Îmi puteam lansa o carieră politică printr-o astfel de detonare? Cel mai probabil da, dar amintiți-vă că eu nu asta doream. De fapt nimic din ceea ce dorisem și din lucrurile pentru care venisem nu mai erau previzibile și orice aș fi făcut atunci ar fi profitat doar PSD, prin dezangajarea la vot a electoratului atât al USR-PLUS cât și al PNL.

Pe 12 martie am mers la Barna și i-am spus că mă retrag. Cu Cioloș, Tudorache și Vlad Voiculescu am vorbit la telefon. Într-o teleconferință a Biroului Național al USR, câteva ore mai târziu, le-am spus și lor mare parte din ceea ce v-am spus dumneavoastră aici. Și acea teleconferință a fost înregistrată video și audio. Despre activitatea mea de coordonator al campaniilor electorale, le-am lăsat un raport scris.

Imediat după aceea a izbucnit pandemia iar toată viața noastră a intrat oricum într-o altă logică. N-am nici cea mai vagă idee ce s-a mai întâmplat apoi în USR sau PLUS. Știu, la fel cum știți și voi, că Alianța a înregistrat un scor catastrofal la Locale, iar la Parlamentare n-a reușit să adune decât 900 de mii de voturi. Nici nu mai are sens să mai comentez ceva despre asta și, oricum, nu sunt eu cel care ar trebui să o facă.

Am așteptat închiderea negocierilor și învestirea guvernului, pentru ca aceste rânduri să nu servească politic nicicum. Nu doresc să mai adaug nimic la ceea ce tocmai ați citit, nu doresc să intru în polemică cu nimeni referitor la aceste lucruri. Această experiență este despre mine, nu despre ei, la fel și deciziile, mai bune sau mai proaste pe care le-am luat. Vă mulțumesc dacă ați reușit să citiți până la capăt acest lung articol despre cea mai ciudată experiență a vieții mele.”, scrie Moise Guran, pe blogul personal.