Transilvania a fost un teritoriu disputat de-a lungul secolelor de mai multe populaţii. Până la venirea ungurilor şi cucerirea zonei, între Carpaţi şi Tisa au trăit şi s-au amestecat mai multe neamuri. Specialiştii spun că daco-romanii au fost băştinaşii peste care s-au suprapus germanici, iranieni, turcici, dar mai ales slavi.
După două războaie istovitoare, în 106 d HR, împăratul roman Traian cucerea o parte din bogata Dacie. Mai precis era vorba de zona Transilvaniei, Banatului, Olteniei, dar şi o mică parte din Muntenia. Regiuni întinse în special din Moldova şi din Muntenia rămâneau în stăpânirea dacilor liberi, care au luat la rândul lor contact cu romanitatea prin schimburi economice, jaf sau ca federati. Zona ocupată, dar în special nucleul transilvănean unde în apropierea fostei capitale dacice a fost amplasată şi capitala noii provincii, a fost puternic romanizată. Populaţia daco-romanică a fost integrată în imperiu şi ducea o viaţă după modelul civilizaţiei romane, aşa cum o arată şi numeroasele descoperiri arheologice din Dacia Traiană.
Liniştea provininciei este zguduită însă de numeroasele invazii barbare. Încă din 212, din vremea lui Caracalla, năvălesc în provincia Dacia goţii şi dacii liberi. Dacilor liberi şi goţilor li se alătură şi sarmaţii. Provincia era atacată în permanenţă şi jefuită. Împăratul Aurelian a decis să retragă trupele şi administraţia din această provincie. „Dacia nu va mai putea fi păstrată de imperiu. Prin aşezarea ei geografică, ea forma ca un intrând în lumea barbară. Năvălitorii izbeau întâi aici şi tot pe aci le era şi drumul de întoarcere”, precizează istoricul Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”.
Retragerea a avut loc în două etape. Prima din 271-272 cu retragerea armetelor din nordul Transilvaniei, iar apoi în 275 a celor din Banat şi Oltenia. Sunt păreri care indică o retragere generală doar în 275. Fosta provincie Dacia era lăsată în calea barbarilor. Din acel moment structura etnică a Transilvaniei şi viitorul regiunii cucerite în secolul X de unguri va fi influenţat de triburile barbare care se vor perinda prin zonă.
Daco-romanii au rămas în Transilvania Majoritatea specialiştilor români şi descoperirile arheologice din Transilvania secolelor III-VIII arată că zona a fost locuită chiar şi după retragerea aureliană. În special de populaţia daco-romanică legată prin stilul de viaţă de pământurile natale. Astfel au rămas, spun istoricii, agricultorii şi păstorii.
”Istoria ne arată că în toate timpurile şi la toate popoarele mulţimea, aceea legată prin îndeletnicirile ei de pământul care o întreţine, mulţimea nu fuge. N-au fugit nici galloromanii în faţa francilor, n-au fugit nici italienii în faţa goţilor şi apoi a longobarzilor. Aşadar nici strămoşii noştrii, dacoromanii, n-au fugit în faţa gotilor. S-au retras, evident, în locuri mai ferite, prin păduri, prin văi ascunse, dar de plecat n-au plecat. Unde erau să se ducă de altfel plugarii, păstorii, micii meşteşugari, orăşenii fără avere din Dacia Traiană?”, preciza Giurescu.
Dincolo de argumentele de natură logică, Mircea Petrescu Dâmboviţa, un reputat arheolog român, arată că interesele romanilor continuau să vizeze regiunea fostei provincii Dacia. Pentru această afirmaţie se foloseşte de numeroase descoperiri arheologice. ”În perioada secolelor IV –VII interesele economice ale Imperiului erau canalizate la nord de Dunăre în direcţia de a cuprinde regiunile carpato-dunărene cât mai mult în sfera de activitate depinzând într-o anumită măsură şi de problemele privind aprozivionarea cu alimente şi materii prime. În anii de relativă linişte politică şi adesea nestingheriţi datorită interesului vital al migratorilor de a avea asigurată hrana trebuincioasă, romanicii carpato-dunăreni au putut obţine recolte de cereale sporite şi numeroase animale domestice, cu care plăteau dările impuse, comercializând totodată astfel de produse fie în oraşele de pe Dunăre, fie prin intermediul negustorilor din Imperiu.
După vandali, Transilvania a fost stăpânită de triburile gepizilor, tot un neam germanic, exterminat mai târziu către secolul al de longobarzi şi avari. Tezaure şi alte obiecte arată prezenţa germanilor în zona Transilvaniei la Şmileul Silvaniei şi Valea lui Mihai, Apa, Oradea, Pecica, Timişoara şi Periam, Apahida, Cluj sau Alba Iulia. Pe lângă germani s-au aşezat în acest interval al secolelor III-VI şi sarmaţii, în special din neamul yazigilor, călăreţi de stepă iranieni. Aceştia, alături de germani şi de daco-romani, au format un aspect cultural inedit, cu multe variaţii şi multe necunoscute intitulat Sântana de Mureş Cerneahov.
Cu toate acestea istoricii arată că germanicii care aderaseră şi la erezia ariană nu obişnuiau decât rar să se amestece cu populaţia autohtonă. La fel se poate spune şi despre sarmaţi, care aveau un trai nomad. Sunt însă şi excepţii dovedite de comunităţile gotice-sarmatice şi daco-romane de tip Sântana de Mureş. Convieţuirea acestor comunităţi este demonstrată şi de necropola de la Târgu Mureş.
După germani şi sarmaţi au sosit hunii şi mai apoi avarii, urmaţi şi de bulgari. Aceste trei populaţii dar mai ales hunii care au locuit zona Panonică, nu au locuit efectiv zona Transilvaniei, ci doar supunând-o birurilor şi atrăgând-o în sfera lor de influenţă. În general, după cum arată şi Mircea Petrescu Dîmboviţa sau Ioan Aurel Pop, populaţia autohtonă s-a tras din calea năvălitorilor şi doar ocazional a convieţuit cu gepizii sau la începuturi sarmaţii, modificând-şi local sau cel mult regional structura etnică.
Citeste mai mult pe adevarul.ro