Monarhiile, mai precaute in ceea ce priveste datoriile statului

30

Partizanii institutiei monarhice, dar si contestatarii acesteia, folosesc ca prim argument in dezbateri rolul acestora in cadrul economiilor nationale si mondiale. Primii cred ca monarhii sunt un catalizator al dezvoltarii socio-economice iar ceilalti ca promoveaza un conservatorism agresiv, incapabil sa faca fata noilor provocari. Dincolo de toate acestea raman insa datele istorice iar fiecare dintre noi are posibilitatea sa le judece cat mai obiectiv.

Adevarul este ca de-a lungul celei mai mari parti a istoriei sale, omenirea, in masura in care s-a aflat sub autoritatea statala, a fost supusa autoritatii monarhice. Au existat cateva exceptii: democratia ateniana, Roma in timpul perioadei sale republicane pana in 31 i.Hr., republicile Venetiei, Florentei si Genovei in perioada renascentista, cantoanele elvetiene incepand din 1291, Provinciile Unite din 1648 pana in 1673 si Anglia lui Cromwell din 1649 pana in 1660. Acestea au constituit insa cazuri izolate intr-o lume dominata de monarhii si au reprezentat, cu exceptia Elvetiei, fenomene de scurta durata.

 

Republicanism vs Monarhism

Odata cu sfarsitul primului razboi mondial, omenirea paraseste in mod real perioada monarhica. Pe parcursul unui secol si jumatate, incepand cu Revolutia Franceza, Europa a parcurs o transformare fundamentala, ce a prefatat evolutii asemanatoare pe intregul glob. Autoritatea monarhica si regii suverani au fost pretutindeni inlocuiti de autoritatea democratic – republicana si de suveranitatea „poporului”.

Primul atac al republicanismului si al ideii de suveranitate populara asupra principiului monarhic dominant a fost anihilat ca urmare a infrangerii militare a lui Napoleon si a revenirii conducerii Bourbonilor in Franta; iar ca o consecinta a terorii revolutionare si a razboaielor napoleoniene, republicanismul a fost discreditat pe scara larga, in cea mai mare parte a secolului al XIX-lea.

 

Dreptul la vot – Franta

Din 1815 pana in 1830, dreptul de vot in Franta era inca strict restrictionat sub conducerea familiei Bourbon, revenita la tron. Dintr-o populatie de aproximativ 30 de milioane, in Franta electoratul includea doar pe cei mai mari proprietari – in jur de 100.000, adica mai putin de o jumatate de procent din populatia cu varsta mai mare de 20 de ani. Ca rezultat al Revolutiei din Iulie din 1830, al abdicarii lui Charles al X-lea si al incoronarii lui Louis Philippe, ducele de Orleans, numarul votantilor a sporit la aproximativ 200.000. Miscarile revolutionare de la 1848 au avut ca rezultat o reorientare a Frantei catre republicanism, cu introducerea sufragiului universal si restrictionat pentru toti cetatenii de sex masculin, de peste 23 de ani. Napoleon al III-lea a fost astfel ales de aproape 5,5 milioane de voturi dintr-un electorat ce insuma mai mult de 8 milioane.

 

Regatul Unit al Marii Britanii

In Marea Britanie, dupa 1815, electoratul era compus din circa 500.000 de proprietari avuti (ce reprezentau aproape 4% din populatia de peste 20 de ani). Reforma electorala (Reform Bill) a redus cerintele legate de proprietate si a extins dreptul de vot la aproape 800.000. Urmatoarea extindere, de la aproape un milion la doua milioane, a fost consecinta celei de a doua reforme electorale (Reform Bill) din 1867. In 1884 are loc o noua relaxare a restrictiilor referitoare la avutie, iar electoratul sporeste pana la aproximativ sase milioane, aproape o treime din populatia de peste 20 de ani si mai mult de trei sferturi din intreaga populatie masculina adulta.

 

Germania

In Prusia, ca cel mai important stat german independent din cele 39 recunoscute dupa Congresul de la Viena, democratizarea a debutat cu revolutia din 1848 si constitutia din 1850. Camera inferioara a parlamentului prusac a fost aleasa, din acel moment, prin sufragiu universal al populatiei masculine. Cu toate acestea, pana in 1918, electoratul a ramas stratificat in trei categorii cu puteri electorale diferite. De pilda, cei mai bogati indivizi – care contribuiau cu o treime din toate taxele – au ales o treime din membrii camerei inferioare. In 1867 s-a constituit Confederatia Nord-Germana, ce includea Prusia si alte 21 de state germane. Constitutia sa oferea drept de vot universal nerestrictionat intregii populatii masculine cu varsta mai mare de 25 de ani. In 1871, dupa victoria asupra lui Napoleon al III-lea, constitutia Confederatiei Nord-Germane a fost adoptata in linii mari de catre nou-fondatul Imperiu German. Dintr-o populatie totala de circa 35 de milioane, aproape 8 milioane, adica aproximativ o treime din populatia de peste 20 de ani, au ales primul Reichstag german.

 

Italia

Dupa unificarea politica a Italiei in 1861 sub conducerea Regatului Sardiniei si Piemont-ului, dreptul de vot a fost acordat doar unui numar de 500.000 de indivizi dintr-o populatie de circa 25 de milioane, adica aproximativ 3,5% din populatia de peste 20 de ani. In 1882, cerintele legate de proprietate au fost relaxate, iar varsta minima de votare a fost micsorata de la 25 la 21 de ani. In consecinta, electoratul italian a crescut la mai mult de doua milioane. In 1913, au fost introduse dreptul de vot nerestrictionat si aproape universal pentru toata populatia masculina de peste 30 de ani si un sufragiu cu restrictii minime pentru populatia de sex masculin de peste 21 de ani, ceea ce a sporit numarul votantilor italieni la mai mult de opt milioane – mai mult de 40% din populatia de peste 20 de ani.

 

Imperiul Habsburgic

In Austria, sufragiul masculin limitat si neuniform a fost introdus in 1873. Electoratul, compus din patru clase cu puteri de vot inegale, totaliza 1,2 milioane de votanti dintr-o populatie de aproape 20 de milioane, adica 10% din populatia de peste 20 de ani. In 1867, cea de-a cincea clasa a fost adaugata. Patruzeci de ani mai tarziu, acest sistem a fost abolit si s-a optat pentru sufragiul populatiei masculine de peste 20 de ani, universal si egal, ceea ce a sporit numarul votantilor la aproape sase milioane (40% de procente din populatia de peste 20 de ani).

 

Imperiul Tarist

In Rusia au fost alese, incepand din 1864, consilii locale si districtuale iar in 1905, ca efect secundar al pierderii razboiului impotriva Japoniei, a fost creat un parlament – Duma – ales prin sufragiu masculin aproape universal, cu toate ca indirect si inegal. In ceea ce priveste puterile mai mici ale Europei, sufragiul masculin egal, universal sau aproape universal, exista in Elvetia din 1848, si a fost adoptat intre 1890 si 1910 in Belgia, Olanda, Norvegia, Suedia, Spania, Grecia, Bulgaria, Serbia si Turcia.

 

Primul soc antimonarhic

In pofida subminarii crescande, principiul monarhic a fost dominant pana la tragicele evenimente ale primului razboi mondial. Doar doua republici existau in Europa inainte de 1914: Franta si Elvetia; iar dintre toate monarhiile europene dominante, doar Marea Britanie putea fi incadrata in categoria sistemului parlamentar, adica acela in care puterea suprema era investita intr-un parlament ales. Patru ani mai tarziu, dupa ce Statele Unite (in care principiul democratic presupus in notiunea de republica triumfase doar recent, ca urmare a distrugerii Confederatiei secesioniste de catre statul federal) se implicasera in razboiul din Europa si decisesera in mod hotarator rezultatul acestuia, toate monarhiile au disparut, iar Europa s-a orientat catre republicanismul democratic.

In Europa, familiile invinse Romanov, Hohenzollern si Habsburg au fost silite sa abdice sau sa renunte la tron, iar Rusia, Germania si Austria au devenit republici democratice, cu sufragiu universal – masculin si feminin – si conduceri parlamentare. In mod asemanator, toate statele succesoare nou create, cu singura exceptie a Yugoslaviei (Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria si Cehoslovacia) au adoptat constitutii republican – democratice. In Turcia si Grecia, monarhiile au fost rasturnate. Chiar si acolo unde monarhiile s-au mentinut formal, ca in Marea Britanie, Italia, Spania, Belgia, Olanda si tarile scandinave, monarhii nu au mai exercitat nici o putere de conducere. A fost introdus sufragiul universal pentru populatia adulta, iar toata puterea statala a fost investita in parlamente si in functionarii „publici

 

Despre taxe si impozite

Fara indoiala, marimea taxelor impuse societatii civile a crescut in perioada monarhica. Cu toate acestea, de-a lungul intregii perioade, proportia veniturilor statale a ramas remarcabil de stabila si scazuta. Dealtfel, sumele intrate in sistemul public a crescut, cel mai probabil, incepand din secolul al XI-lea, pe tot cuprinsul Europei, insa nu s-a reusit vreodata sa se „extraga” mai mult de 5 – 8% din venitul national.

Pe de alta parte, pana catre mijlocul secolului al XIX-lea, dintre toate tarile vest-europene doar Marea Britanie, de exemplu, practica incepand din 1843 un impozit pe venit. In Franta s-a introdus, pentru prima data, o forma de impozit pe venit in 1873, in Italia in 1877, Norvegia – 1892, Olanda – 1894, Austria – 1898, Suedia – 1903, S.U.A. – 1913, Elvetia – 1916, Danemarca si Finlanda in 1917, Irlanda si Belgia in 1922, iar Germania in 1924. Cu toate acestea, chiar in momentul izbucnirii primului razboi mondial, cheltuielile totale ale statului ca procent in Produsul Intern Brut (PIB) nu depaseau, de regula, 10% si doar rar, cum a fost cazul Germaniei, treceau de 15%.

La polul opus, odata cu debutul erei republicanismului democratic, cheltuielile guvernamentale totale ca procent in PIB au crescut, ca regula generala, de la 20 la 30% de-a lungul anilor 1920 si 1930, astfel incat la mijlocul anilor ’70 au atins, in general, 50%.

 

Angajatii de la stat

De asemenea, nu este nici o indoiala asupra faptului ca angajarea fortei de munca de catre stat a sporit in timpul perioadei monarhice, insa, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, aceasta rar a depasit 3% din forta de munca totala. Spre deosebire de aceasta, catre mijlocul anilor ’70, angajarea in sectorul de stat a depasit, in general, 15% din forta de munca totala.

 

Amenintarea inflatiei

De-a lungul guvernarii monarhice, cu o moneda-marfa in mare parte libera de controlul guvernamental, „nivelul” preturilor in general a scazut si puterea de cumparare a crescut, cu exceptia perioadelor de razboi ori a noilor descoperiri aurifere. Diferiti indici ai preturilor pentru Anglia, de exemplu, indica faptul ca preturile erau considerabil mai mici in 1760 decat fusesera cu o suta de ani inainte; iar in 1860 ele erau mai mici decat in 1760. Conectate prin etalonul international aur, in celelalte tari evolutia a fost similara. Intr-un contrast evident, pe durata conducerii democratic – republicane, in conditiile unui centru financiar mondial ce si-a modificat sediul, trecand din Marea Britanie in SUA, o tendinta cu totul noua a aparut. De exemplu, la putin timp dupa primul razboi mondial, in 1921, la scurt timp dupa incheierea primului razboi mondial, in S.U.A. indicele preturilor bunurilor de consum tranzactionate en-gros s-a mentinut la 113. Dupa al doilea razboi mondial, in 1948, a crescut la 185. In 1971 a fost de 255, a atins valoarea de 658 in 1981, pentru ca in 1991 sa fie de aproape 1.000. Doar pe parcursul a doua decenii de moneda fiduciara nepreschimbabila, indicele preturilor de consum din Statele Unite a crescut de la 40 in 1971 la 136 in 1991; in Marea Britanie acesta a urcat (explodat)de la 24 la 157, in Franta de la 30 la 137, iar in Germania de la 56 la 116.

In mod similar, pe durata a mai mult de sapte decenii, din 1845 pana la sfarsitul primului razboi mondial in 1918, masa monetara in Marea Britanie a crescut de aproximativ sase ori, in timp ce in Statele Unite, tot pe parcursul a saptezeci de ani, dar din 1918 pana in 1991, masa monetara a crescut de mai mult de 64 de ori.

Pe langa impozitare si inflatie, pentru finantarea cheltuielilor sale curente, statul poate recurge la datorii. Este incontestabil faptul ca, asa cum s-a intamplat in cazul impozitarii si inflatiei, datoria guvernamentala a sporit de-a lungul perioadei monarhice. Cu toate acestea si in conformitate cu predictiile teoretice, monarhii au aratat o moderatie si o prevedere considerabil superioare celor ale administratorilor democrat – republicani.

 

Datoriile suverane, nimic nou sub soare

Datoriile statului reprezentau, in perioada monarhica, in ultima instanta, cheltuieli angajate pe timp de razboi. In timp ce datoria totala a avut, in timp, o tendinta ascendenta, cel putin pe timp de pace, monarhii si-au redus, in mod caracteristic, datoriile. Exemplu britanic este cat se poate de reprezentativ. Pe parcursul secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea, datoria statului a crescut: ea a fost de 76 milioane de lire in 1748, dupa Razboiul cu Spania, de 127 milioane in 1763, dupa Razboiul de sapte ani; de 232 milioane in 1783, dupa Razboiul American de Independenta, si de 900 milioane in 1815, dupa Razboaiele napoleoniene. Cu toate acestea, in fiecare interval de timp de pace – 1727-1739, 1748-1756 si 1762-1775 – datoria totala in realitate a scazut. Din 1815 si pana in 1914, datoria nationala britanica s-a redus de la un nivel de 900 de milioane pana la 700 de milioane lire. Intr-un contrast izbitor, odata cu debutul perioadei democratic – republicane, datoria britanica doar a sporit, atat pe timp de razboi cat si pe timp de pace. In 1920, aceasta era de 7,9 miliarde lire, in 1938 de 8,3 miliarde, in 1945 de 22,4 miliarde, in 1970 de 34 miliarde si, din acel moment, a urcat la mai mult de 190 miliarde, in 1987. In mod asemanator, datoria guvernului federal american a crescut pe timp de razboi si de pace: dupa primul razboi mondial, in 1919, a fost de circa 25 miliarde dolari; in 1940, de 43 de miliarde, iar dupa al doilea razboi mondial, in 1946, s-a mentinut la nivelul de aproximativ 270 de miliarde. In 1970, creste la 370 de miliarde, iar din 1971, sub un regim al banilor pur fiduciari, pur si simplu a explodat: in 1979, a fost de circa 840 de miliarde, in 1985, mai mult de 1,8 bilioane. In 1988, datoria totala a atins aproape 2,5 bilioane, in 1992 a depasit 3 bilioane, pentru ca in prezent sa se mentina la un nivel de aproximativ 6 bilioane dolari.

 

Varianta romaneasca a regalitatii mondiale

In ultimii ani s-a vorbit foarte mult de beneficiile aduse de actuala  Casa Regala a Romaniei cu descendenta germana si mai putin de vechile institutii „monarhice” ale principatelor romanesti. De exemplu, prima perioada de dezvoltare „moderna” a unui stat romanesc este asociata domnitorului Alexandru cel Bun. Modelul socio-politic si economic a fost preluat ulterior de Mircea cel Batran si apoi Stefan cel Mare. Mihai Viteazul, prin campania de unire a principatelor romane a reusit sa ridice „stacheta” iar un exemplu pozitiv in acest sens este reprezentat de familia Brancoveanu. Apoi, multi istorici disociaza in totalitate reformele initiate sau propuse de Al. Ioan Cuza de cele ale regelui Carol I. Totusi, trebuie spus ca bazele unei monede nationale puternice, ale unui sistem bancar modern au fost puse de Cuza si continuate de Carol I. Industria romaneasca nu a aparut din senin dupa 1865 dar chiar si numai asa se poate constata o anumita calitate a actului de guvernare propus de Carol I. Regele a inteles rapid care sunt prioritatile de dezvoltare ale Romaniei si a actionat ca atare, preluand proiectele de valoare din guvernarile anterioare. Regele Ferdinand a fost continuatorul politicilor promovate astfel ca in perioada interbelica (pana la criza din 1929) venitul national pe cap de locuitor ajunsese la 76 de dolari, de 20 de ori mai mult decat inainte de 1848. E adevarat, insuficient daca ne gandim ca in Anglia, venitul national pe cap de locuitor era de 370 de dolari, in Germania de 330 de dolari.

Deasemenea, la o populatie de 17,6 milioane de locuitori, existau 538 de intreprinderi metalurgice, 825 pentru prelucrarea lemnului si 840 din industria alimentara iar exporturile erau de sase ori mai mari decat importurile. Aproape jumatate din numarul intreprinderilor romanesti aveau pana la cinci angajati. Intreprinderile de peste 500 de muncitori nu depaseau 12%. Aceste lucruri nu permiteau insa realizarea unei productii care sa satisfaca altfel decat partial piata interna. Tot in acea perioada, in Romania a fost introdusa practica incheierii contractelor de munca.

 

Bibliografie:

Hans-Hermann Hoppe

Economia politica a monarhiei si democratiei si ideea ordinii naturale