MULŢUMESC! Doar că rana din suflet nu s-a vindecat. Vreau doar să vă întreb, domnule, dacă a meritat. Vreau să îmi spuneţi cum v-aţi uitat în ochii profesorilor mei. Cum aţi îndrăznit să înfruntaţi privirea lor acuzatoare. Mi-aţi luat bucuria! Nu am putut să mă bucur de festivitate. Mi-aţi furat un drept pe care mi-l câştigasem prin lacrimi şi dând din coate. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că lucrările s-au corectat în alte judeţe. Comentariile gen „ n-ar fi luat 10 dacă ar fi corectat zălăuanii” nu îşi au sensul. O lucrare de 10 e o lucrare de 10. Mai luasem 10 pe o lucrare corectată de profesorii din Zalău şi în a 8-a. Dar m-am bucurat pentru că am avut garanţia că totul se va desfăşura corect. Şi rezultatele au demonstrat asta. Două sutimi au însemnat câteva locuri bune în ierarhie, nu-i aşa? Am tăcut 4 ani, nu am vrut să răspund, dar e prea mult. Când nici 10 la bac nu îmi atestă valoarea, nu ştiu ce ar mai putea să o facă. Când sunt încă privită de parcă aş fi în plus, când mi se spune că nu meritam 10, îmi ajunge. Aşa că… îndoiţi-vă în continuare. Găsiţi scuze, domnule, pentru cei pe care i-aţi protejat şi ridicat în slăvi. Mă lipsesc de declaraţii date din complezenţă. Şi dacă aţi vrut să vă răzbunaţi pentru faptul că mama a avut suficient tupeu pentru a vă înfrunta când preda acolo, v-a reuşit. Asta până ieri. Am scris toate aceste lucruri pentru că simt că înnebunesc. Le-am ţinut doar pentru mine. Nu am vrut să jignesc. Dar când mi se spune să tac şi să nu fac din asta o polemică, uite că fac. Fac ce vreau eu, nimeni nu poate să îmi bage pumnul în gură. Sunt liberă! Şi e timpul ca unii să îşi asume abuzurile de care se fac vinovaţi. Nu poţi să calci în picioare pe cineva şi să te aştepţi să tacă dracului. Mulţi n-au înţeles nimic din ceea ce am făcut eu acolo, în acel liceu. Dar copiii aceia care m-au aplaudat în careuri, an de an, au priceput. Lor mă adresez. Indiferent de clasa în care sunt şi de şcoala în care învaţă.