Luni, 11 aprilie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, un predicator neîntrecut, un slujitor plin de Duhul Sfant, călugăr smerit şi cuvios, sfetnic priceput pentru cei abătuţi, doctor pentru cei bolnavi şi episcop cu existenţă plină de har şi făcător de minuni, primul sfânt canonizat în Biserica Ortodoxă Română, în anul 1955.

* * * * *

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie 1787, la Bucureşti, primind numele de botez Constantin, părinţii săi fiind Antonie şi Floarea, doi oameni foarte evlavioşi. Mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras la Mănăstirea Pasărea, primind numele de schimonahia Filoteia. De asemenea, cel mai mare dintre copiii familiei a fost în tinereţe preot de mir, apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie.

Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit o educaţie religioasă desăvârşită, mai ales fiindcă a frecventat şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă bisericile din Bucureşti.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei, iar la 12 noiembrie 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic.

Încă de atunci, el postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie şi se lupta împotriva somnului, fiindcă dormea doar trei ore pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele ale mănăstirii.

La 3 decembrie 1808, a fost hirotonit ierodiacon, iar la 13 februarie 1813, a fost hirotonit ieromonah, deşi smeritul ierodiacon Calinic se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se cu totul nevrednic pentru a deveni preot.

La 20 septembrie 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie şi primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica.

Ajuns duhovnic al Mănăstirii Cernica, îi primea pe aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte pentru a se mărturisi la sfinţia sa, pentru că toţi erau cuceriţi de nevoinţa lui, care, considerau ei, aducea mângâiere supărărilor lor. Era un duhovnic atât de iscusit încât aici veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi credincioşi din toate părţile ţării.

În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte.