Articolul integral din The Potomac Foundation:
„Conflictul militar dintre Rusia și Ucraina este acum în luna a 25-a. Ceea ce a început ca o intervenție de superputere, relativ fără vărsare de sânge, în Crimeea s-a transformat într-o insurecție separatista in regiunea Donbas si sunt de fapt doi ani de război real. În ciuda încercărilor repetate de a negocia o încetare a focului, conflictul din Ucraina a implicat cea mai mare inclestare de forte din Europa de la al doilea război mondial incoace.
La fel ca și Războiul de Yom Kipur, desfasurat acun 40 de ani, războiul ruso-ucrainean este un camp de testare a ceea ce pot deveni câmpurile de luptă viitoare. Ceea ce urmează sunt 10 dintre lecțiile cele mai critice pe care armata SUA trebuie să le învețe din acest conflict.
Razboiul de noua generatie
În această lume complexă și nesigură, Rusia reprezintă o amenințare reală pentru aliații SUA, pe teritorii bine definite. Cu toate că intențiile președintelui rus, Vladimir Putin, ar putea fi imposibil de cunoscut, se stie in mare care este planul său de joc . Se numește „război de nouă generație” și vizează punctele slabe occidentale, nu punctele forte. Războiul de generație nouă rusesc se deosebește de conceptul occidental al conflictului hibrid, in sensul in care care combină atât low-end, implicarea ascunsa a statului agresor, cu high-end, implicarea directă ca superputere și multa propaganda.
Aspecte ale acestei strategii au fost evidente mai devreme în Cecenia și Georgia, dar în Ucraina Rusia este in faza de testare și perfecționarea acestuia. Așa cum se practică în Ucraina, războiul de nouă generație rusesc se manifestă în cinci elemente componente:
– Subversiune politică: Introducerea agenților de propagandă clasica sau propagandă politică, operațiuni de dezinformare care folosesc mass-media moderna pentru a exploata diferențe lingvistice sau etnice, corupție, compromiterea oficialilor locali.
– Delegarea puterii: cucerirea centrelor locale guvernamentale: secții de poliție, aeroporturi și depozite militare; inarmarea si pregatirea insurgentilor, crearea de puncte de control și distrugerea infrastructurii de transport; atacuri cibernetice compromițătoare; blocarea comunicațiile victimelor; referendum fals cu o reprezentare a unui singur partid și înființarea unei „Republici Populare” sub tutela rusă.
– Intervenție: Desfășurarea forțelor rusești la granița cu exerciții bruște pe scară largă, care implică forte la sol, navale si aeriene; introducerea clandestină de arme grele către insurgenți; crearea de centre de formare și de logistică adiacente la frontieră; angajamentul așa-numitelor grupuri tactice de voluntari ce formeaza batalione de arme combinate; integrarea trupelor de voluntari în formațiuni de nivel superior, care sunt echipate, susținute și conduse de ruși.
– Descurajarea constrîngerii prin intimidare: alertarea fortelor strategice; desfășurarea înaintata a vectorilor de transport nuclear tactici; manevre locale și intercontinentale; patrularea aeriană agresivă a zonelor învecinate pentru a inhiba implicarea altora.
– Manipulare, Negociere: Utilizarea și incalcarea abuziva a acordurilor de incetare a focului, negociate cu Vestul, pentru a înarma insurgentii; lovirea puternica a adversarului, în scopul inhibarii altor state de a ajuta sub frica escaladarii; divizarea alianței occidentale oferind stimulente economice; negocieri telefonice selective și repetitive cu un partener de securitate favorit.
Spre deosebire de politicienii occidentali, conducerea rusă înțelege aceste opțiuni militare și le interpreteaza ca un Stradivarius.